Am descoperit magazinul într-o după-amiază uscată, deși aplicația de vreme anunța furtună. Era ascuns între o frizerie închisă și un cabinet de stomatologie care funcționa doar miercurea. Pe geam scria cu litere mici: „Ploi recuperate. Prețuri rezonabile.”
Înăuntru mirosea a asfalt cald și a frunze ude. În spatele tejghelei era ea.
– Căutați o ploaie anume? m-a întrebat.
– Nu știam că există mai multe feluri, am spus.
A zâmbit ușor.
– Există ploi de despărțire, ploi de început, ploi care spală greșeli și ploi care doar le fac vizibile.
Am cumpărat una mică, fără etichetă. Mi-a dat un borcan transparent, plin cu apă limpede.
– Se folosește cu atenție, a spus. Nu toate zilele suportă umezeala.
Am revenit a doua zi, apoi iar. Ea lucra acolo singură. Spunea că ploaia trebuie supravegheată, altfel se evaporă în lucruri nepotrivite.
Eu restauram casete audio vechi. Vocile de pe ele erau aproape șterse, dar cu răbdare puteai readuce la suprafață o respirație, un râs, un zgomot de fundal. Ea a spus că e o muncă compatibilă cu a ei.
Ne-am apropiat fără declarații. Beam ceai în spatele magazinului, unde exista o ușă care nu ducea nicăieri vizibil. Vorbeam despre anotimpuri care nu mai respectă regulile și despre lucruri care dispar fără să anunțe.
Într-o seară, mi-a spus:
– Magazinul o să închidă curând.
– De ce? am întrebat.
– Orașul nu mai vrea ploi personale. Preferă avertizări generale.
Nu am râs.
În zilele următoare, rafturile s-au golit. Borcanele au dispărut unul câte unul. Ea părea mai subțire, ca și cum umezeala o părăsea.
– Ce se întâmplă cu ploile rămase? am întrebat.
– Se întorc de unde au venit. Sau se infiltrează în oameni.
În ultima zi, mi-a întins un borcan fără etichetă.
– Pentru când o să ai nevoie să începi ceva, a spus.
A doua zi, magazinul nu mai era acolo. În locul lui, un perete proaspăt văruit.
Am ținut borcanul închis mult timp. Într-o dimineață, fără motiv clar, l-am deschis. Nu a plouat în cameră. Dar am simțit o schimbare, ca și cum aerul ar fi devenit mai dens, mai sincer.
Seara, a apărut la ușa mea.
– A funcționat? a întrebat.
– Cred că da, am spus.
A intrat fără să mai explice nimic. Nu am întrebat unde fusese. Unele răspunsuri strică mecanismul.
De atunci, când orașul anunță soare și cerul rămâne gol, știm că undeva există încă ploi personale. Nu în borcane. Nu în magazine.
În noi.
Și asta pare suficient.