Se intampla intr-o dupa-amiaza in care lumina nu avea curajul sa intre pe deplin in camera. Se oprea la jumatatea perdelei, ca si cum ar fi inteles ca inauntru nu mai e nimic de luminat.

El statea la birou, cu mainile nemiscate pe hartie. Nu scria. Nu putea. Tot ce ar fi incercat sa fixeze ar fi devenit, imediat, suspect. Caci adevarul, isi spunea, nu exista decat in clipa in care il traiesti. Dupa aceea, devine doar o versiune convenabila.

Ea era in cealalta camera. Nu se auzea nimic. Nici pasi, nici respiratie. Tacerea ei nu era absenta. Era o pozitie.

Incerca sa-si aminteasca momentul exact in care lucrurile au inceput sa se strice. Nu gasea unul. Si asta il irita. Ar fi preferat o ruptura clara, o scena, o replica definitiva. Ceva care sa poata fi invocat, analizat, intors pe toate fetele. In schimb, totul se dizolvase lent. Ca o promisiune pe care nimeni nu a avut curajul sa o rosteasca pana la capat.

Se ridica brusc. Miscarea il surprinse chiar si pe el. Traversă camera si deschise usa.

Ea statea langa fereastra. Nu privea afara. Privea undeva intre geam si propria ei reflectie. Ca si cum ar fi negociat cu o varianta mai sincera a ei insasi.

- Te gandesti la plecare? intreba el.

Nu-l privi. Zambi usor. Nu ironic. Mai degraba obosit.

- Nu ma gandesc. Doar stiu. Replica il lovi mai puternic decat ar fi vrut sa recunoasca. Pentru ca “a sti” exclude orice discutie. Nu mai e nimic de analizat, nimic de demonstrat. E verdictul final, rostit fara proces.

- Si eu? intreba el, aproape mecanic.

Ea intoarse, in sfarsit, capul spre el. Il privi atent, ca si cum l-ar fi vazut pentru prima data fara zgomotul propriilor ei emotii.

- Tu ai fost mereu sigur de tine. El simti nevoia sa rada. Dar nu era nimic amuzant.

- Nu. Am fost doar mai zgomotos in indoielile mele.

Tacerea se aseza din nou intre ei. De data asta, mai densa. Aproape concreta.

El o privi si avu, pentru o fractiune de secunda, impulsul absurd de a spune ceva decisiv. Ceva care sa schimbe cursul lucrurilor. Dar tocmai aici era problema. Totul fusese spus deja. Prea mult, prea devreme, prea exact. Cuvintele nu mai aveau ce sa faca.

- Cand pleci? intreba, in cele din urma.

- Curand.

“Curand”. Un cuvant comod. Elastic. Fara responsabilitate.

Se apropie de ea. Nu pentru a o atinge. Ci pentru a verifica, poate, daca mai exista o distanta reala intre ei sau daca devenisera, deja, doi straini care impart acelasi spatiu din inertie.

- Ai fost vreodata sigura? intreba el.

Ea il privi lung. De data asta fara ezitare.

- Da. Pauza.

- Dar nu de tine. Raspunsul nu era crud. Era doar exact. Si exactitatea, descoperi el, doare mai mult decat orice exagerare.

Ramase nemiscat. Intelegerea veni tarziu, dar clar. Nu fusese vorba niciodata despre tradare, despre lipsa de iubire sau despre vreun defect precis. Fusese vorba despre o diferenta de luciditate. Ea vazuse mai repede ceea ce el continua sa analizeze.

Se intoarse la birou. Hartia il astepta, la fel de alba. La fel de inutila.

Lua stiloul.

Scrise o singura propozitie.

“Am pierdut nu pentru ca am iubit prea putin, ci pentru ca am vrut sa inteleg prea mult.”

Se opri. Cuvintele i se parura corecte. Si, tocmai de aceea, insuficiente.

Din camera cealalta nu se mai auzea nimic. Nici macar tacerea ei.