Seara, lumina se stingea devreme si satul intra intr-un fel de liniste obligata, ca si cum intunericul ar fi fost singura lege care se respecta fara cracnire.
Mergeam pe ulita cu ea, fara sa ne grabim. Nu erau multe feluri in care sa-ti petreci timpul, asa ca mersul devenea un fel de obicei, si singura noastra metoda de a ne simti liberi sub un cer care nu ne cerea socoteala. Din cand in cand, cate o fereastra luminata ne amintea ca oamenii sunt in casele lor, ascunsi in spatele perdelelor trase cu grija.

- Ti-ar placea sa pleci? m-a intrebat ea.
Am spus ca da. Apoi, dupa o pauza, am adaugat ca nu stiu daca as putea. Nu era o lipsa de curaj, si o teama ca, oriunde m-as fi dus, as fi luat cu mine aceeasi liniste grea.
Ea a dat din cap, ca si cum intelegea prea bine. La un moment dat, s-a apropiat mai mult de mine, pana cand bratele noastre aproape se atingeau la fiecare pas. Nu am comentat. Nici ea.

In serile alea, apropierea nu avea nevoie de explicatii, si de putin timp si de un drum care sa nu se termine prea repede, inainte sa gasim raspunsurile pe care oricum nu indrazneam sa le rostim.