Nu am fost niciodata singur in acea casa. Am stiut asta din prima noapte, desi nu a fost niciun sunet care sa ma avertizeze. Nu pasi, nu soapte, nu usi care scartaie. Nimic atat de banal. Doar sentimentul.

Casa fusese nelocuita ani intregi. Praful nu se asezase, si se acumulase in straturi groase, ca o piele moarta. Cand mergeam, lasam urme clare in urma mea. Le-am observat cu o atentie ciudata, aproape obsesiva. Pentru ca nu erau singurele. In dimineata celei de-a doua zile, am gasit un al doilea rand. Nu erau acolo cu o seara inainte. As fi jurat. Erau mai mici decat ale mele. Mai inguste. Si nu duceau spre usa, nici spre fereastra. Duceau spre mine.

Am incercat sa le ignor. Mintea cauta modele chiar si acolo unde nu exista. Mi-am spus ca le-am facut eu, fara sa-mi dau seama. Ca poate am mers inapoi, ca am uitat. Dar urmele nu se suprapuneau niciodata. Ele apareau doar acolo unde eu nu calcasem. In a treia noapte, nu am mai dormit. Am stat in mijlocul camerei, cu o lampa slaba, privind podeaua. Asteptand.

Orele treceau fara sa se intample nimic. Apoi, fara avertisment, flacara a tremurat. Si am auzit. Nu un pas, si inceputul unui pas. E greu de explicat. Nu sunetul complet, si doar acea presiune initiala, ca si cum ceva apasa usor pe podea, dar nu suficient cat sa lase un zgomot deplin. Am coborat privirea. Si am vazut-o. O urma noua, formandu-se incet in praf, chiar in fata mea.

Nu aparea brusc. Se adancea treptat, ca si cum un picior invizibil apasa, cu rabdare, asupra podelei. Am ramas nemiscat. Apoi inca una. Si inca una. Se apropiau. Nu aveam unde sa ma retrag. Peretii pareau mai aproape decat inainte. Aerul era gros, greu de tras in piept. Cand ultima urma s-a format, era la doar cativa centimetri de picioarele mele.

Si atunci am facut greseala. Am ridicat privirea. Nu era nimic. Dar in acel nimic, am simtit clar directia unei fete. A unei atentii. Ca si cum ceva se afla exact acolo unde nu puteam vedea. Respiratia mi s-a oprit. Si atunci am inteles de ce urmele erau mai mici. Nu pentru ca apartineau cuiva diferit, si pentru ca nu erau inca complete. Ceva invata. Exersa. Imita.

Si in acea clipa, am simtit cum ceva se aliniaza in mine. Ca o oglindire imperfecta. Genunchii mi s-au indoit usor. Capul mi s-a inclinat. Nu voiam sa ma misc. Dar corpul meu nu mai era in intregime al meu. Am privit in jos, disperat. Urmele din praf se schimbasera. Nu mai erau doar in fata mea. Acum erau si in jurul meu. Suprapuse peste ale mele. Potrivindu-se. Corectandu-ma.

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este senzatia ca invatam sa merg din nou. Dar nu eu eram cel care invata.