Pe vremea când noroiul era singurul trotuar din sat, iar copiii umblau desculți fără să simtă frigul, ea se legăna în curtea casei de lângă pădure. Avea o rochie prea mare și părul prins strâmb. El o împingea în leagăn și râdea atât de tare încât făcea câinii să latre.

- Dacă te duci prea sus, zbori, îi spunea el.

- Și dacă zbor, cine mă prinde?.

- Eu.

Au crescut. Ea a plecat la oraș. El a rămas. Apoi a plecat și el, dar în altă direcție. Au pierdut legătura înainte să aibă telefoane, înainte să știe ce e "păstrează legătura". Niciunul n-a uitat, dar au învățat să nu caute.

Ea s-a măritat, a avut doi copii, și-a făcut o viață între rafturi de bibliotecă și seri de știri. El a lucrat în port, a călătorit mult, apoi a îmbătrânit într-un oraș în care nu cunoștea pe nimeni, decât numele străzii.

Peste patruzeci și doi de ani, ea s-a întors în sat. Casa bătrânilor ei se dărâmase, leagănul nu mai era, dar pădurea mirosea la fel. S-a dus la alimentară și a cerut două pâini și o sticlă cu lapte. Când s-a întors, un bărbat ședea pe banca de lângă gardul ei.

- Nu zbori prea sus acum, i-a spus el.

Ea a încremenit o clipă.

- Și totuși… ai rămas aici?.

- Nu. Doar am venit să văd dacă mai e leagănul.

- Nu mai e.

- Dar tu ești.

Au băut ceai. Apoi vin. Apoi au tăcut împreună câte o oră întreagă fără să se plictisească. Nu și-au povestit tot. Doar ce conta. Nu și-au cerut scuze pentru timpul pierdut. Doar și-au recunoscut ochii.

Ai știut că m-am întors?, a întrebat ea.

- Nu. Dar m-am trezit într-o dimineață și am simțit că trebuie să vin. Și uite-mă.

S-au văzut zilnic. Ea citea, el mătura curtea. Ea cosea, el făcea cafea. Uneori adormeau amândoi pe verandă, cu o pătură peste genunchi și o carte între ei.

- Nu știu cum se iubește la vârsta asta, a spus ea.

- Cred că e la fel, doar că mai încet. Ca și cum nu te mai grăbești să ajungi nicăieri, pentru că deja ai ajuns.

- Și unde am ajuns?.

- Unde trebuia".

Au trăit împreună șapte ani. În ultima vară, el s-a îmbolnăvit. Nu grav. Doar puțin câte puțin. Ca frunzele care nu cad dintr-odată, ci obosesc. Când a murit, ea a pus în curte un nou leagăn. Alb, din lemn. L-a prins singură cu lanțuri groase, și în fiecare zi se legăna încet, cu ochii închiși. Într-o zi, un copil din sat a întrebat-o.

- Nu ți-e frică să zbori?.

- Nu, a răspuns ea. Pentru că cineva încă mă prinde, chiar dacă nu se mai vede.

Unii spun că au fost doar vecini. Alții cred că a fost iubire târzie. Dar ea știa adevărul, a fost aceeași iubire din copilărie, doar că ajunsă la capăt.

Și capătul era frumos.