Nu m-a inselat. Asta e primul lucru pe care il spun oricui, desi nimeni nu intreaba. Si poate tocmai de aceea simt nevoia sa-l repet. Ca sa ma conving pe mine. Problema nu a fost niciodata fidelitatea. A fost atentia.

La inceput, totul era limpede. O priveam si stiam. Fara indoieli, fara calcule. Era acolo, intre mine si lume, ca o certitudine. Nu trebuia sa ma gandesc la ea. Era.

Apoi, incet, a inceput sa lipseasca din lucruri mici. Nu din intalniri. Nu din cuvinte mari. Din detalii. Din felul in care ma asculta. Din pauzele prea lungi inainte sa raspunda. Din acea usoara graba de a incheia conversatii care altadata nu se mai terminau.

Am observat primul. Evident.

Barbatii care iubesc nu sunt naivi. Sunt doar dispusi sa amane concluziile.

Intr-o seara, i-am spus direct.

"Nu mai esti aici."

A zambit. Calm. Aproape didactic.

"Sunt. Doar ca tu ai inceput sa ma masori."

Replica perfecta. Curata. Fara scapari.

Am tacut. Nu pentru ca nu aveam raspuns. Ci pentru ca orice raspuns ar fi insemnat sa cobor discutia intr-un loc in care adevarul devine negociabil.

Si eu nu negociez lucruri esentiale.

Din acel moment, totul a devenit o analiza. Fiecare gest, fiecare intarziere, fiecare privire in alta parte. Nu gelozie. Nu suspiciune ieftina. O forma de luciditate care te roade incet, metodic.

O iubeam. Dar nu mai aveam incredere in realitatea acelei iubiri.

E diferit.

Sa iubesti pe cineva care nu te iubeste e dureros. Dar suportabil. Ai un adversar clar.

Sa iubesti pe cineva care te iubeste… dar nu destul, nu la fel, nu in acelasi ritm, asta e imposibil de fixat. Nu poti demonstra. Nu poti acuza. Nu poti pleca fara sa pari absurd.

Am continuat asa luni de zile. Doua adevaruri paralele, care nu se mai intalneau.

Intr-o dimineata, mi-am dat seama ca nu mai vreau sa stiu. Nici daca ma iubeste, nici daca nu. Oboseala de a analiza devenise mai mare decat dorinta de a avea dreptate.

I-am spus simplu:

"Eu nu pot iubi pe jumatate."

Nu a protestat. Nici macar nu a parut surprinsa. Ca si cum ajunsese acolo inaintea mea.

A plecat fara scena. Fara explicatii. Cu o corectitudine rece, aproape eleganta.

Am ramas cu o liniste exacta, matematica.

Si cu un gand care nu-mi da pace nici acum.

Nu faptul ca nu m-a iubit suficient. Ci faptul ca, undeva, pentru o vreme, am acceptat eu insumi sa fiu iubit insuficient.