El strangea lucrurile fara sa le mute. Le atingea, le potrivea, le aseza la loc. Ca si cum ordinea ar fi putut repara ceva ce nu fusese niciodata in regula.

Pe masa era o lingura. Nu pentru ca ar fi mancat. Ci pentru ca uitase s-o duca inapoi. Obiectele ramaneau, oamenii nu. O regula simpla, aproape linistitoare, daca nu te gandesti prea mult.

Ea nu mai era acolo. Dar aerul inca stia cum respira. Uneori, cand deschidea geamul, avea senzatia ca intra ea, nu aerul. Se oprea atunci. Inchidea repede. Nu din dor. Din precizie.

Isi spunea ca nu e o pierdere. Ca pierderea presupune ceva stabil inainte. La el nu fusese stabil. Fusese doar atent.

Pe perete, o urma mai deschisa. Acolo fusese un tablou. L-a dat jos intr-o zi, fara motiv. A doua zi nu-si mai amintea imaginea. Doar locul. Locurile raman mai bine decat imaginile. Nu cer detalii.

Se aseza pe scaun si isi tinu mainile pe genunchi. Asa statea si cand ea vorbea. Nu o intrerupea. Nu din respect. Din calcul. Daca taci suficient, celalalt spune mai mult decat vrea.

Dar ea nu spusese niciodata prea mult. Doar exact cat trebuie ca sa nu fie intrebata nimic.

Isi aminti o fraza. Nu cuvintele, ci felul in care a ramas dupa. Ca o pata pe un material prea subtire.

“Atunci cand nu mai trebuie sa explic, inseamna ca am plecat deja.”

Nu i se paruse grava atunci. Nici acum nu era. Grav e doar ce poate fi reparat. Restul e clar.

Se ridica si lua lingura. O duse pana la chiuveta. O lasa acolo. Nu o spala.

Nu pentru ca ar fi uitat.

Ci pentru ca unele lucruri trebuie sa ramana exact asa cum au fost lasate. Ca sa nu te minti ca ai incheiat ceva.