Inventarul liniștii

El a inceput sa noteze lucrurile pentru binele ei. Asa a spus. Orele de somn, intensitatea luminii, durata plimbarilor. A facut un tabel discret, apoi altul. A numit totul grija. Ea a zambit. Il iubea pentru precizia lui, sau poate pentru ca precizia parea o forma de stabilitate.

Casa avea o camera mica, la parter, cu o fereastra ingusta spre strada. El a ales-o drept spatiu de odihna. A scos rafturile cu carti, a mutat biroul, a simplificat. Spunea ca prea multe obiecte incurca gandurile. Peretii au ramas goi. Linistea, completa.

La inceput, ea a simtit usurare. Apoi un fel de ecou. Fara carti, fara oglinda, fara zgomot, gandurile nu dispareau. Se amplificau. A inceput sa observe sunete fine in camera. Nu veneau din afara. Erau ritmuri mici, ca o lista recitata in soapta.

El continua inventarul. Cate minute a stat la fereastra. De cate ori a ezitat inainte sa raspunda. A numit aceste observatii ajustari necesare. Iubirea lui nu tolera imprecizia.

Intr-o seara, ea a gasit caietul. Nu l-a cautat. A fost lasat la vedere, ca un obiect nevinovat. A citit fara graba. Fiecare pagina era despre ea, dar nu despre ceea ce simtea. Despre cum reactiona. Despre cum trebuia sa reactioneze. Despre cum, in timp, devenise mai usor de gestionat.

Nu s-a simtit tradata. S-a simtit redusa.

A doua zi, el a observat o schimbare. Ea raspundea exact cum anticipase. Zambea la momentul potrivit. Tacea cand era cazul. Respecta programul cu o eficienta perfecta. Linistea era totala.

Abia dupa cateva zile a inteles. Nu mai era nimic de notat. Nicio variatie. Nicio abatere. Inventarul devenise inutil.

In camera mica, aerul parea diferit. Mai dens. Pe masa, caietul era deschis la ultima pagina. Scrisul nu era al lui.

O singura fraza, trasata calm: "Daca sunt atat de bine organizata, de ce nu mai sunt aici?"

El a privit in jur. Casa era intacta. Programul, respectat. Linistea, desavarsita. Doar ea lipsea din toate coloanele.