Între noi și abis
Casa era asezata la marginea unei prapastii adanci, unde pamantul se rupea brusc si cadea in gol. Nu era un loc pentru oameni tematori. Vantul batea din toate partile, lovind zidurile pana cand acestea gemeau ca o fiinta vie.
Acolo l-am iubit cu o hotarare care nu a lasat loc de intoarcere.
Ne-am cunoscut in anii in care inima arde fara sa ceara explicatii. El era nelinistit, incapabil sa accepte limite. Eu eram crescuta sa le respect. Ne-am atras tocmai pentru ca ne opuneam. El radea de regulile casei mele. Eu il ironizam pentru visurile lui prea mari. Dar cand ramaneam singuri pe colina, toate disputele se topeau. In tacerea dintre noi era o forta mai mare decat orice cuvant.
Nu ne-am promis nimic. Nu am rostit juraminte. Am stiut doar ca nu putem trai unul fara celalalt. Cand familia mea a aflat, s-a starnit furtuna. Mi s-a spus ca un om ca el nu aduce stabilitate. Ca viata inseamna mai mult decat pasiune. Ca o persoana trebuie sa aleaga siguranta.
Am ales abisul.
Am plecat impreuna in casa de la marginea prapastiei, hotarati sa ne construim viata din nimic. Primele luni au fost o lupta cu frigul si lipsurile. Dar eram fericiti in felul nostru salbatic. Ne certam aprins, apoi ne cautam cu aceeasi intensitate. Iubirea noastra nu era calma, era o forta care ne mistuia.
Intr-o iarna grea, el a inceput sa plece tot mai des pe stanci, cautand piatra buna de vandut. Spunea ca va aduce bani suficienti pentru a ne elibera de griji. Eu il imploram sa fie atent. Stancile erau instabile, iar vantul putea rasturna un om fara efort. Intr-o zi, cerul s-a intunecat brusc. L-am vazut de la fereastra, o silueta mica pe marginea prapastiei.
Apoi pamantul de sub el a cedat.
Nu am auzit un tipat. Doar un zgomot surd si apoi nimic. Am alergat pana la margine, cu genunchii tremurand. Abisul era acoperit de ceata. L-au gasit la poalele stancii, nemiscat. L-am tinut in brate fara sa simt frigul. In fata mea, lumea nu mai avea forma. Tot ce fusese solid se prabusise odata cu el.
L-am ingropat aproape de casa, nu in vale. Am vrut sa ramana sus, unde vantul bate liber. De atunci, casa de la marginea prapastiei sta in picioare, dar eu traiesc intre doua lumi. O lume in care trupul lui este sub pamant. Si alta in care pasii lui inca rasuna in spatele meu cand urc colina.
Oamenii spun ca ar trebui sa plec, sa caut un loc mai sigur. Dar ce inseamna siguranta dupa ce ai iubit fara masura? Uneori ma apropii de marginea abisului si privesc in jos. Nu cu dorinta de a cadea, si cu certitudinea ca iubirea noastra nu a fost o greseala.
Am ales furtuna. Am ales prapastia. Am ales sa iubesc un om care nu stia sa traiasca pe jumatate. Si chiar daca moartea l-a luat, nu a putut lua ceea ce am fost impreuna. Intre mine si abis nu este doar gol. Este amintirea unei iubiri care nu a cunoscut frica.