Camera era scufundata intr-o liniste densa, ca si cum aerul insusi astepta. Lumina calda cadea pe pereti in fasii lente, iar ea statea sprijinita de marginea canapelei, cu degetele apasate usor in material.

Il simtea aproape fara sa-l vada.

Cand s-a apropiat, nu a grabit nimic. S-a oprit la o distanta mica, suficienta cat sa-i schimbe respiratia. Ea a inspirat adanc, constienta de felul in care corpul ei raspundea inaintea oricarei decizii.

- Nu te misca.

Vocea lui a fost joasa, sigura.

Ea a ramas exact asa. Nu pentru ca trebuia, ci pentru ca momentul o tinea pe loc. Simtea cum dorinta incepe sa creasca lent, fiecare secunda fara atingere amplificand tensiunea.

El a ridicat mana si a lasat-o suspendata la cativa centimetri de pielea ei. Spatiul acela minuscul a fost aproape insuportabil. Pielea ei reactiona deja, anticipand contactul.

Cand degetele lui au atins-o in sfarsit, a fost lent, controlat. Nu o mangaiere grabita, ci o apasare sigura care i-a trimis un fior pe coloana.

Respiratia ei s-a rupt pentru o clipa.

- Exact asa.

El s-a apropiat si mai mult, pana cand corpurile lor aproape se atingeau. Aproape. A lasat acel spatiu mic intre ei, iar tensiunea a devenit electrica.

Ea isi simtea pulsul in tot corpul.

Mana lui a ajuns la talia ei si a tras-o usor mai aproape. Contactul a fost cald, stabil. Ea si-a dus instinctiv mana pe pieptul lui, simtind bataia inimii, constanta si puternica.

Buzele lor s-au apropiat lent, oprindu-se exact inainte de contact. Respiratia comuna devenea fierbinte.

El a asteptat.

In acea secunda suspendata, dorinta a atins limita.

Cand in sfarsit a inchis distanta, gestul a fost lent, sigur, ca o promisiune implinita exact la momentul potrivit.

Au ramas apropiati, fara sa se grabeasca.

Pentru ca uneori intensitatea nu vine din ceea ce faci, ci din cat de mult poti sa astepti fara sa cedezi.