Camera era linistita, aproape prea linistita. Se auzea doar ceasul de pe perete, rar, ca o bataie de inima straina. El statea langa usa, ea langa fereastra. Distanta nu era mare, dar parea calculata.

- Nu vii? a intrebat ea.

- Vreau sa te mai privesc putin.

Ea a zambit usor, dar nu a coborat privirea. A facut un pas spre el. Apoi inca unul. Cand a ajuns aproape, s-a oprit, ca si cum ar fi vrut sa-l lase pe el sa inchida distanta.

El nu s-a grabit. I-a ridicat mana si i-a atins incheietura. Pielea ei a reactionat imediat, aproape imperceptibil. Degetele lui au urcat lent pe brat, fara sa se opreasca.

Ea a tras aer adanc.

- Te joci cu mine, a murmurat.

- Nu. Te invat.

Ea a zambit abia vizibil.

- Si eu ce invat?

El s-a apropiat mai mult, pana cand respiratiile lor s-au atins.

- Ca nu trebuie sa te grabesti.

Sarutul a venit incet, aproape absent la inceput. Buzele s-au atins usor, apoi au revenit, mai sigure. Ea i-a raspuns imediat, apropiindu-se complet de el.

Mainile lui au coborat pe spatele ei. Ale ei s-au strecurat pe sub camasa lui, cautand, oprindu-se, revenind. Ritmul era lent, dar sigur.

Au ajuns pe pat fara sa-si dea seama cand. Hainele au ramas undeva intre ei, uitate.

El s-a oprit o clipa, privind-o. Ea nu a spus nimic. Doar l-a tras mai aproape.

- Acum nu te mai opri, a spus incet.

Nu a mai fost nevoie de cuvinte.

Dupa, au ramas in liniste. Ea cu fruntea lipita de a lui, el cu mana pe spatele ei, desenand linii absente.

- De ce pare totul mai simplu asa? a intrebat ea.

El a inchis ochii pentru o clipa.

- Pentru ca nu incercam sa explicam nimic.

Camera a ramas tacuta. Si, pentru momentul acela, tacerea era tot ce aveau nevoie.