Noaptea nu începe niciodată.

Doar continuă. Casa stă încremenită pe deal, ca o rană veche pe pielea pământului. Ferestrele sunt întunecate, iar vântul se strecoară prin crăpăturile zidurilor și șoptește lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le audă.

Într-o cameră luminată de o singură lumânare, cineva nu a dormit de multe nopți. Poate trei. Poate șapte. Poate o viață întreagă.

Ochii ard. Mâinile tremură. Gândurile se rup în bucăți mici, ca oglinda spartă de pe podea.

Insomnia e o boală care nu ucide repede. Întâi ia liniștea. Apoi memoria. La final ia granița dintre adevăr și delir.

Pe peretele din față apare o umbră care nu ar trebui să fie acolo.

Respirația se oprește.

Umbra nu vine de la lumânare.

Se mișcă încet, ca și cum ar învăța din nou cum să existe. Din întuneric se desprinde o siluetă subțire, învelită într-o rochie care pare cusută din noapte.

Pașii ei nu fac niciun sunet.

Totuși, podeaua pare să își amintească greutatea lor.

- Nu dormi nici acum, spune vocea ei.

Vocea e blândă. Aproape tandră. Exact cum era odată.

Cineva își strânge tâmplele cu mâinile.

"Nu ești reală."

Femeia zâmbește. Zâmbetul ei e obosit, ca al cuiva care a așteptat prea mult.

"Nici tu nu mai ești."

Lumânarea pâlpâie. Pentru o clipă, chipul ei devine clar.

Piele palidă. Ochii adânci. Buzele ușor vinete.

Chipul unui mort.

Respirația devine sacadată.

"Te-am văzut murind."

"Da."

"Te-am îngropat."

"Știu."

Tăcerea cade între ei, grea ca pământul de pe un sicriu.

Apoi ea face un pas mai aproape.

Aerul devine rece. Foarte rece.

- De ce nu dormi? întreabă ea.

Răspunsul vine aproape fără voie.

"Pentru că atunci te văd."

Femeia înclină capul, cu o curiozitate crudă.

"Și nu vrei asta?"

Mâinile tremură.

"Nu."

"Minți."

Se apropie și mai mult. Acum stă la doar un pas. Ochii ei par prea adânci, ca niște puțuri fără fund.

- M-ai iubit.

- Te-am iubit.

- Mă iubești.

Nu e o întrebare.

Tăcerea devine un răspuns.

Apoi ea șoptește:

"Și totuși m-ai ucis."

Lumânarea se stinge.

Camera se scufundă în întuneric.

Respirația devine un zgomot panicat.

"Nu… nu…"

Din întuneric vine un râs foarte încet. Nu e vesel. Nu e nici măcar furios.

E dezamăgit.

- Ai crezut că pământul va păstra secretul.

Podeaua scârțâie.

"Ai crezut că dacă mă îngropi, dragostea moare cu mine."

O mână rece atinge obrazul.

Rece ca piatra unui mormânt.

"Dar dragostea nu moare.

Pauza

Doar se transformă."

Unghiile ei se apasă ușor în piele.

"În ceva mai răbdător."

În afară, vântul urlă printre copaci.

Înăuntru, cineva începe să înțeleagă.

Insomnia nu era pedeapsa.

Era avertismentul.

Iar noaptea abia începe.