Însemnare de seară

Am ramas singura mai mult decat credeam. Nu din nevoie de spatiu, ci pentru ca simteam ca ceva in mine trebuie ascultat pana la capat. Corpul meu nu mai era agitat. Era atent. Ca dupa o revelatie care nu are nevoie de aplauze.

Imi simteam pielea diferit, mai constienta de sine. Ca si cum fiecare atingere de mai devreme ar fi lasat nu o urma, si o deschidere. Nu mai era despre el, si despre felul in care prezenta lui imi permisese sa cobor in mine fara frica. Dorinta nu ma mai tragea in afara. Ma aducea inapoi.

M-am asezat pe marginea patului si am inchis ochii. Inca puteam sa simt greutatea calda a palmei lui, nu intr-un punct anume, si difuz, ca o amintire care se mutase in sange. Era ceva profund erotic in aceasta persistenta blanda, in faptul ca nimic nu fusese grabit, nimic fortat.

Mi-am dat seama ca ceea ce ma tulburase cel mai mult fusese felul in care fusese atent. Nu la corpul meu ca obiect, si la reactiile mele mici, aproape invizibile. La respiratie. La pauze. La ezitari. Erotismul nu fusese in gesturi, si in spatiul dintre ele.

Am simtit o caldura lenta, care nu cerea nimic. Doar se aseza. O stare de bine adanca, ca o apa calma dupa o traversare lunga. Nu ma simteam consumata. Ma simteam mai plina.

Poate ca asta caut, de fapt. Nu intensitatea care arde si dispare, si aceea care se infiltreaza incet si schimba textura interioara a lucrurilor. O dorinta care nu ma scoate din mine, si ma aduce mai aproape.

Am scris aceste randuri fara sa stiu daca le voi reciti vreodata. Dar stiu ca momentul exista acum, intreg, asezat. Si ca erotismul cel mai profund nu se striga. Se noteaza incet, ca o marturisire facuta doar tie.