Inima dincolo de hotar

Colinele nu aveau hotar vizibil. Se ridicau si coborau ca niste valuri impietrite, iar vantul le strabatea fara oprire, ca si cum ar fi cautat ceva pierdut. Casa noastra statea intre doua inaltimi, prinsa intre cerul greu si pamantul aspru.

Acolo am iubit fara rezerva.

Ne stiam din ani tulburi, cand nimeni nu era multumit cu locul lui. El purta in privire o revolta tacuta. Eu purtam in mine o dorinta de a iesi din tiparul in care fusesem crescuta. Cand am inceput sa vorbim, ne-am recunoscut in nemultumirea celuilalt. Nu a fost o iubire blanda. A fost o alianta.

Ne plimbam pe coline ore intregi, discutand despre nedreptate, despre libertate, despre viitor. El voia sa plece, sa caute o lume mai dreapta. Eu voiam sa schimb lumea din locul in care ma aflam. Ne contraziceam aprins, dar in fiecare disputa era un foc comun.

Familia mea a hotarat pentru mine un alt drum. Un mariaj sigur, cu un om ales pentru stabilitate si nume. Mi s-a spus ca pasiunea este un capriciu, ca viata adevarata inseamna echilibru. L-am privit in acea seara si i-am spus ca nu pot trai pe jumatate.

A venit la mine sub cerul incarcat de nori si mi-a propus sa plecam impreuna. Sa trecem hotarul colinelor si sa nu ne mai intoarcem. Am fost gata. Dar inainte de plecare, a fost chemat intr-un conflict vechi, o razvratire care mocnea in vale. Nu a putut sta deoparte. Mi-a spus ca daca vrea o lume mai buna pentru noi, trebuie sa lupte pentru ea.

L-am rugat sa aleaga viata noastra in locul luptei. A zambit trist si mi-a raspuns ca uneori iubirea inseamna sa risti totul. A plecat intr-o dimineata rece. Zilele au trecut in asteptare. Fiecare zgomot pe poteca imi ridica inima in piept. Apoi au venit vestile. Un conflict sangeros. Multi raniti. Cativa morti.

L-au adus acasa intr-o caruta, cu trupul acoperit. Nu imi amintesc cum am ajuns langa el. Doar ca i-am atins fata rece si am simtit cum lumea isi pierde forma. In jurul meu, oamenii vorbeau, dar cuvintele lor nu aveau sens. L-am ingropat pe cea mai inalta colina, acolo unde voia sa priveasca lumea dincolo de hotar. Am ramas langa mormant pana cand vantul mi-a uscat lacrimile.

Oamenii spun ca a murit pentru o cauza. Eu stiu ca a murit cu inima plina de iubire si de visuri. Am refuzat mariajul aranjat. Am ramas in casa dintre coline, singura dupa masura lumii, dar nu goala. Pentru ca iubirea noastra nu a fost doar despre noi doi. A fost despre ceea ce am vrut sa devenim impreuna. Despre hotarul pe care eram gata sa il trecem.

Cand vantul bate peste coline, aud in el nu doar jalea, si chemarea. Nu pot urma pasii lui dincolo de viata, dar pot pastra vie flacara care l-a mistuit. Si intr-o zi, cand colinele nu vor mai avea hotar pentru mine, stiu ca il voi regasi. Nu in lupta. Si in linistea care vine dupa furtuna.