Am iubit-o cu o atenție bolnavă, minuțioasă, ca și cum fiecare gest al ei trebuia arhivat în mine pentru o judecată finală. Nu era iubire calmă. Era o veghe continuă. În casa aceea îngustă, cu tavane joase și pereți prea groși, aveam mereu senzația că ceva ascultă. Poate chiar ea. Poate eu.
Ziua părea suportabilă. Noaptea devenea adevărată. Atunci vocea ei căpăta o tonalitate ciudată, ușor metalică, ca un clopot auzit de prea aproape. O iubeam și în același timp o suspectam. Nu de fapte precise, ci de intenții. De gânduri care nu îmi erau accesibile. Iubirea, am înțeles târziu, nu cere dovezi. Cere obsesie.
Avea un fel de a mă privi care nu liniștea. Ochii ei nu căutau confirmare. Măsurau. Ca și cum ar fi verificat dacă sunt încă util în arhitectura vieții ei secrete. Când îmi zâmbea, simțeam un fior rece, nu de fericire, ci de anticipare. Trădarea nu era un eveniment. Era o atmosferă.
Am început să aud lucruri. Nu sunete clare. Mai degrabă ritmuri. Bătaia unui ceas care nu exista. Pașii ei repetați prea exact. Respirația mea devenită stranie. Casa se contracta noapte de noapte, ca și cum pereții ar fi vrut să ascundă ceva ce știau deja. Adevărul nu se arată. Se infiltrează.
Confirmarea a venit într-o seară banală. Nu printr-o mărturisire, ci printr-o absență. A lipsit exact cât trebuia pentru ca imaginația mea să construiască tot. Când s-a întors, mi-a vorbit calm, aproape tandru. În acea blândețe am recunoscut finalul. Nu mai eram obiectul central al atenției ei. Devenisem decor.
Nu am strigat. Nu am întrebat. Am ascultat bătaia aceea imaginară devenind tot mai clară. Trădarea ei nu era zgomotoasă. Era perfectă. Ca un mecanism bine uns, funcționând în mine. O iubeam în continuare, și asta făcea totul insuportabil de coerent.
Când a plecat definitiv, casa a rămas în aceeași formă. Doar eu m-am modificat. Sunetele nu au dispărut. S-au mutat în mine. Bătaia aceea ritmică, regulată, nu era a inimii mele. Era amintirea iubirii noastre, zidită într-un loc de unde nu mai poate fi scoasă.
Și acum, în nopți prea liniștite, stau nemișcat și ascult. Nu ca să o aud pe ea, ci ca să mă asigur că trădarea încă bate. Atâta timp cât o aud, știu că am iubit. Atâta timp cât o aud, știu că nu sunt singur.