Televizorul mergea doar cateva ore pe zi si, cand prindeai ceva bun, nu mai pleca nimeni din camera.
Eram la ea acasa. Parintii ei stateau in bucatarie, vorbind in soapta despre lucruri care nu ne interesau pe noi atunci. Noi stateam pe covor, in fata televizorului alb-negru. Lumina lui se reflecta pe pereti si facea camera sa para altfel, de parca am fi fost intr-un film in care noi eram singurii care nu aveau nevoie de scenariu.

Nu tin minte exact ce era la televizor. Probabil nici nu conta, si era doar un pretext ca sa umplem linistea cu zgomot de fundal. Ea statea cu genunchii la piept, iar eu sprijinit in coate, analizand mai mult puricii de pe ecran decat emisiunea.
La un moment dat, fara sa se uite la mine, si-a lasat mana pe langa a mea. Nu am reactionat imediat. Am lasat cateva secunde sa treaca, de parca gestul avea nevoie de timp ca sa devina real si sa nu fie doar o eroare de pozitionare. Apoi am prins-o usor de degete.

Niciunul nu a spus nimic. Televizorul mergea mai departe, dar atentia noastra era in alta parte, intr-un spatiu unde imaginea nu avea nevoie de reglaj fin.