Am scos fotografia aia veche dintr-un sertar pe care nu-l mai deschisesem de luni de zile. Marginile erau putin roase, si ea zambea cu acea blandete care, la vremea aceea, mi se parea o promisiune, nu o avertizare.

Acum, privind-o, simt cum cu tine-n suflet arde o liniste grea. E o lumina care nu ma lasa sa uit, si care ma tine legat de ceva ce nu mai exista in realitate. Iubirea ta inca ma doare, ca o apasare dulce si neiertata, de parca amintirea ta are greutatea unui obiect de plumb pe care il port in buzunar in fiecare zi.
Privirea ta, candva atat de calda, a ramas in mine vie si adanca. Dar in spatele ei a lasat o tacere lunga, care nu se stinge, si se prelungeste cu fiecare zi in care nu ne mai vorbim. Te port in mine chiar si cand lipsesti, ca pe un dor care a uitat drumul spre plecare. Am inteles tarziu ca sunt iubiri care, chiar daca le ranesti, nu mor, si invata sa doara mai tare, sa se adapteze la absenta pana cand devin parte din tine.

Nu-ti cer nimic. Nici sa te intorci, nici sa-mi dai inapoi timpul pe care l-am pierdut cautandu-te in alti oameni. Dar adevarul e ca sufletul nu stie sa dezlege ce a fost legat atat de strans intre noi.
Si astfel stau intre iubire si pierdere, cu inima deschisa si ranita, fara sa mai caut explicatii. Caci uneori, in cea mai mare ardere, iubirea ramane acolo, chiar daca e zdrobita. Am pus fotografia inapoi si am inchis sertarul. Nu a fost un gest de adio, si doar o acceptare a faptului ca unele lucruri raman in noi fara sa mai ceara permisiunea de a exista.