Intr-o seara de august ne-am intalnit la marginea satului, acolo unde incepea drumul spre padure.

Nu stabilisem nimic. Pur si simplu ne-am nimerit amandoi acolo.

Cerul era aproape intunecat, dar mai ramasese o lumina calda de apus peste camp.

Am mers incet pe marginea drumului. Din cand in cand se auzea cate un caine latrand departe.

Ea povestea despre o verisoara care locuia la oras. Despre blocuri, autobuze, magazine deschise pana tarziu.

Eu ascultam si incercam sa-mi imaginez viata aia.

La un moment dat s-a oprit si s-a uitat la mine, serios, de parca urma sa spuna ceva foarte important.

Dar nu a spus nimic. A zambit doar si mi-a luat mana pentru cateva secunde.

Apoi a lasat-o, ca si cum gestul acela fusese doar o mica paranteza in seara aceea.

Am mers inapoi spre sat in liniste. Uneori linistea spune destul. Poate chiar mai mult decat ne-ar fi iesit noua atunci.