Ea era frumoasa intr-un fel linistit. Nu genul de frumusete care cere atentie, si mai degraba genul care te face sa te opresti o clipa fara sa stii exact de ce.

El a observat asta intr-o dupa-amiaza simpla. Discutau despre lucruri marunte, iar ea il asculta atent. Din cand in cand isi nota cate ceva. Spunea ca vrea sa tina minte. De fapt, voia sa-l surprinda placut mai tarziu.

Avea o bucurie aproape copilareasca atunci cand reusea sa-i faca un bine.

Nu era un gest calculat. Nu astepta nimic inapoi. Pentru ea, faptul ca el zambeste era deja rasplata.Uneori parea chiar fascinata de lucrul asta, de parca descoperise un secret simplu pe care ceilalti il ignora.

El o privea uneori cu o curioziate greu de explicat.

Pentru ca femeia asta nu iubea ca restul oamenilor. Nu negocia. Nu tinea scorul.Nu spunea “eu am facut asta, tu ce faci pentru mine”.

Pur si simplu daruia.

Intr-o seara a intrebat-o, mai mult din joaca.

- Tu nu obosesti sa ai grija de altii?

Ea a zambit ca si cum intrebarea ar fi fost ciudata.

- Nu. Mie imi place.

Raspunsul a venit repede. Prea repede. Ca si cum era un adevar pe care il stia de mult.

Totusi, in spate era ceva ce nu spunea niciodata. Un fel de liniste veche. Ca si cum invatase candva ca e mai sigur sa daruiesti decat sa astepti.

De aceea nu cerea aproape nimic.

Daca el era bine, ea era fericita. Daca el zambea, ea se simtea implinita. Era o logica simpla, dar stranie pentru lumea in care oamenii masoara totul.

Intr-o noapte, el s-a trezit si a gasit-o stand la fereastra. Lumina strazii cadea pe chipul ei.

- De ce zambesti? a intrebat el.

Ea a ridicat din umeri usor.

- Pentru ca esti aici.

Atat.

Pentru ea, raspunsul era suficient.

El a ramas cateva secunde in tacere. Si atunci a avut un gand pe care nu-l mai avusese pana atunci.

Femeia asta crede ca iubirea ei e un dar pe care il ofera.

Cand, de fapt, adevarul e mult mai simplu.

Ea este darul.

Doar ca ea nu pare sa stie asta.