Am gasit fotografia intr-un sertar vechi, intre facturi si bilete de tren. Era mica, usor indoita la colturi. Eu stateam langa ea, amandoi razand de parca lumea fusese inventata special pentru ziua aceea. M-am uitat mult la poza. Nu pentru ca as fi uitat-o. Nu poti uita un om pe care l-ai iubit serios. Dar memoria e politicoasa. Rotunjeste lucrurile. Estompeaza marginile. Fotografiile nu fac asta.

In ziua aceea eram sigur ca o sa ramanem impreuna. Nu aveam planuri marete. Doar o convingere linistita. Genul acela de siguranta pe care o ai cand esti tanar si crezi ca dragostea e suficienta. N-a fost. Nu ne-am despartit dintr-un motiv mare. Nu a existat o tradare spectaculoasa. Doar doua vieti care au inceput sa mearga in directii diferite. La inceput abia se vedea. Un drum putin mai lung, o decizie amanata, o discutie care ramanea neterminata.

Apoi, intr-o zi, ea a spus: "Simt ca te indepartezi". "Nu plec nicaieri", i-am raspuns. Era adevarat si in acelasi timp fals. Nu plecam fizic. Dar ceva in mine devenea tot mai absent. Eram preocupat, obosit, convins ca dragostea rezista singura. Ea a avut rabdare. Multa. Mai multa decat meritam. Intr-o seara, dupa o discutie lunga si calma, m-a privit direct: "Nu te mai simt aici".

Replica asta are un fel discret de a termina lucrurile. Am vrut sa protestez. Sa spun ca o iubesc. Ca nu exista nimeni altcineva. Toate astea erau adevarate. Dar adevarul incomplet e uneori inutil. Pentru ca dragostea nu traieste doar din absenta tradarii. Traieste din prezenta. Ea a plecat intr-o dimineata simpla. Fara scena. Fara dramatism. Doar o imbratisare lunga si o usa inchisa.

Anii au trecut. Am trait, am muncit, am cunoscut alti oameni. Viata merge inainte cu o eficienta aproape ofensatoare. Dar fotografia a ramas. Uneori ma intreb cum ar fi fost daca as fi inteles mai devreme ca dragostea nu e ceva ce ai. E ceva ce faci, in fiecare zi, prin gesturi mici si atentie. Stiu doar ca barbatul din fotografie era convins ca timpul are rabdare. Azi stiu ca timpul nu are rabdare cu nimeni.

Am pus fotografia inapoi in sertar. Nu ca sa o ascund, si ca sa o las acolo unde apartine. In trecutul care inca doare putin. Exact cat trebuie ca sa-mi amintesc ca am iubit o data cu toata sinceritatea pe care o aveam atunci. Iar uneori asta e tot ce ramane dintr-o dragoste adevarata. O fotografie si un om care intelege prea tarziu.