Există o foame despre care oamenii nu vorbesc.

Nu pentru că nu ar exista, si pentru că e rușinoasă.

Nu începe în stomac. Începe în interiorul minții, undeva unde nu ajunge nimeni. Un loc în care se adună îndoiala, comparația si tăcerea. De acolo crește încet, aproape imperceptibil, până când ajunge să îți dicteze fiecare mișcare.

La început pare ceva mic.

Un gând simplu...

- Observă-mă.

Apoi gândul devine mai apăsat.

- Confirmă-mă.

Si, fără să iti dai seama, începi să trăiești pentru acel moment scurt în care cineva se uită la tine si aprobă. Un compliment. O reacție. O privire care spune că exiști.

Foamea se retrage doar puțin, ca un animal care știe că va primi din nou hrană.

- Așa începe distrugerea.

Pentru că, atunci când validarea devine hrană, începi să faci lucruri ciudate. Spui lucruri mai dure decât simți. Îți expui rănile ca pe niște obiecte într-o vitrină. Îți arăți slăbiciunile pentru că știi că oamenii reacționează la durere.

Durerea atrage priviri.

Si privirile sunt hrană.

Uneori funcționează. Oamenii se opresc. Aprobă. Spun că ești profund si autentic.

Pentru o clipă, foamea tace.

Dar liniștea aceea e scurtă.

Pentru că validarea are un gust ciudat.

Cu cât primești mai mult, cu atât ai nevoie de mai mult. Devine o dependență discretă, aproape elegantă, dar la fel de crudă ca orice alt viciu.

Și atunci începi să mergi mai departe.

Mai sincer.

Mai brutal.

Mai distrus.

Arunci bucăți din tine în lume doar ca să vezi dacă cineva le ridică.

Dar oamenii obosesc.

La un moment dat, nu mai răspund. Nu mai reacționează. Nu mai privesc.

Si atunci apare liniștea adevărată.

O liniște grea, în care nu există confirmări, nici aplauze, nici oglindă.

Doar tu.

În acea liniște apare întrebarea pe care foamea a ascuns-o mereu.

Dacă nimeni nu mă vede...mai exist?

Răspunsul nu vine.

Și poate că tocmai asta e partea cea mai crudă.

Pentru ca foamea de validare nu vrea să fie rezolvată. Nu caută adevăr, nici sens.

Vrea doar priviri.

Iar când privirile dispar, rămâne ceea ce a fost acolo tot timpul.

Un gol.

Nu dramatic.

Nu spectaculos.

Doar tăcut.