Florile din subsol

Am cunoscut-o si am iubit-o asa cum un om cultiva o floare otravitoare. Cu rabdare. Cu admiratie. Cu deplina constiinta ca frumusetea ei nu este inocenta. In subsolul casei mele, unde aerul era greu si peretii transpirau umezeala, tineam ghivece cu flori palide, crescute fara lumina directa. Ea spunea ca sunt morbide. Eu le spuneam sincere.

Iubirea noastra semana cu ele. Nu cerea soare. Se hranea din intuneric, din gesturi retinute, din dorinte care nu voiau sa fie recunoscute in plina zi. Cand cobora treptele, rochia ei aduna miros de pamant rece si parfum dens. Se oprea langa mine si zambea ca si cum ar fi intrat intr-o biserica privata.

Ne atingeam lent, cu o voluptate controlata. Dorinta avea gust de vin tinut prea mult in butoi. Intens, usor amar, imposibil de confundat cu inocenta. O iubeam si ma lasam transformat. Incepusem sa gasesc frumusete in lucruri pe care altadata le-as fi numit degradare.

Tradarea nu a venit ca un cutremur. A fost o schimbare de temperatura. Florile au inceput sa se ofileasca prea repede. Ea venea mai rar. Parfumul ei nu mai avea aceeasi adancime. Simteam pe pielea ei o distanta noua, ca o racoare care nu apartinea subsolului.

Intr-o noapte, in timp ce udam plantele, am inteles. Nu pentru ca mi-ar fi spus. Si pentru ca nu mai privea florile. Pentru ca subsolul devenise pentru ea doar un decor vechi. Iubirea noastra, cultivata cu atata grija, nu mai era suficienta. Gasise o lumina diferita, poate mai cruda, poate mai simpla.

Cand mi-a marturisit, a facut-o fara dramatism. Ca pe o schimbare de sezon. Am ascultat si am simtit o placere stranie in claritatea durerii. Tradarea ei nu a distrus nimic. A confirmat doar ca florile mele nu puteau trai la infinit fara aer.

Dupa plecarea ei, am ramas in subsol, printre ghivecele goale. Am pastrat cateva radacini uscate. Nu ca amintire a ei. Si ca dovada ca iubirea poate inflori in intuneric si poate muri la fel de elegant.

Si daca uneori mirosul de pamant umed ma tulbura, nu e dor. E doar constatarea ca am ales, constient, sa cultiv o floare care nu promitea viata lunga. Iar asta, intr-un fel straniu, imi apartine.