L-am iubit nu pentru ceea ce era, ci pentru ceea ce devenea sub ochii mei. L-am găsit într-o noapte sfâșiată de furtună, pe țărmul unui lac cenușiu, unde apa lovea malul cu o furie oarbă. Cerul era brăzdat de fulgere, iar în acea lumină intermitentă am văzut silueta lui: înaltă, fragilă, aproape străină de lume.
Nu era un bărbat obișnuit. Privirea lui purta o melancolie adâncă, ca și cum fusese creat din regret și nu din carne. Vorbea rar, cu o gravitate care nu semăna cu a celor vii. Spunea că nu își amintește începutul, doar o trezire bruscă într-un laborator rece, printre miros de metal și foc stins. Lumea îl respinsese înainte ca el să o înțeleagă.
În loc să fug, am rămas. Poate din curiozitate, poate dintr-o recunoaștere tainică. În singurătatea lui am văzut propria mea izolare. În frica lui, dorința mea de a fi văzută fără mască. Iubirea noastră nu a fost un foc impetuos, ci o apropiere lentă, construită din conversații nocturne și plimbări pe malul apei.
El se temea de propria lui existență. Spunea că este o eroare, o sfidare a legilor naturale. Mâinile lui, deși calde, tremurau uneori ca și cum nu i-ar fi aparținut. Eu le țineam strâns, încercând să îl conving că a fi creat nu înseamnă a fi lipsit de suflet.
Oamenii ne priveau cu suspiciune. Zvonurile circulau repede într-un oraș mic, iar povestea lui ajunsese deja deformată. Un monstru. O blasfemie. O amenințare. Dar eu vedeam în el o sensibilitate rară, o dorință sinceră de a aparține.
Într-o seară, când vântul se ridica iar peste lac, el mi-a spus că nu poate rămâne. Că prezența lui îmi va aduce doar pericol și suferință. L-am privit cu o hotărâre pe care nu o știam în mine. I-am spus că adevărata monstruozitate nu este în trup, ci în cruzimea celor care refuză să înțeleagă.
Am fugit împreună, departe de judecată și de priviri. Am trăit o vreme ascunși între munți, unde natura era aspră și dreaptă. Acolo, iubirea noastră a prins rădăcini. Nu perfectă. Nu lipsită de frică. Dar reală.
Și dacă lumea ne-ar fi găsit, dacă ar fi încercat să ne despartă, aș fi rămas lângă el. Pentru că în ochii celui pe care îl numeau monstru am văzut cel mai profund lucru uman: dorința de a iubi și de a fi iubit.
Iar această dorință, oricât de stranie ar fi forma care o poartă, este mai puternică decât orice furtună.