El nu trebuia sa ramana.

A spus-o chiar el, cu cateva minute inainte. Ca pleaca. Ca e mai bine asa. Ca nu are sens sa complice lucrurile.

Ea nu l-a oprit.

Asta a fost problema.

Pentru ca nu l-a rugat sa ramana. Nu i-a oferit niciun motiv decent sa o faca. Doar a stat acolo, sprijinita de masa, cu privirea aceea linistita care nu cere, dar nici nu renunta.

- Inca esti aici, a spus ea.

Nu era intrebare. Era o observatie rece.

El si-a trecut mana prin par, iritat mai mult de el decat de situatie.

- Plecam.

Dar nu s-a miscat.

Ea a inclinat usor capul, studiindu-l.

- Atunci de ce nu pleci?

A fost un moment scurt, aproape absurd, in care raspunsul corect ar fi fost simplu.

Dar nu era.

Pentru ca adevarul nu suna bine spus cu voce tare.

El a facut un pas spre ea. Unul singur. Destul.

- Pentru ca stii foarte bine.

Ea nu a zambit. Doar a respirat mai adanc, abia vizibil.

- Spune-o.

Nu a ridicat tonul. Nu a insistat. Dar cererea a ramas intre ei, ca o usa deschisa pe care nu o mai poti ignora.

El s-a apropiat si mai mult. Acum nu mai era loc pentru distante sigure.

- Pentru ca daca plec acum, o sa ma intorc.

Aproape o marturisire. Aproape o capitulare.

Privirea ei s-a schimbat usor. Nu mai era doar control. Era ceva mai periculos.

- Si daca ramai?

El a ezitat o fractiune de secunda. Acolo unde se decide tot.

- Atunci nu mai plec.

Liniste.

Nu din lipsa de cuvinte. Din lipsa de alternative.

Ea a facut ultimul pas. Nu brusc. Nu dramatic. Dar suficient cat sa-l forteze sa nu mai joace la doua capete.

Mana ei i-a atins pieptul. Nu timid. Nu agresiv. Doar sigur.

- Atunci nu mai vorbi.

Replica a cazut exact unde trebuia.

El nu a raspuns. Nici nu mai avea ce.

A prins-o de incheietura, nu ca sa o opreasca, ci ca sa o tina acolo. Mai aproape. Mai real.

Respiratiile lor nu mai erau sincronizate. Se loveau una de alta.

Cand s-au apropiat, nu a fost acel moment delicat din povesti. A fost mai direct. Mai apasat. Ca si cum amandoi stiau ca au amanat deja prea mult.

Sarutul nu a fost test. A fost decizie.

Ea nu s-a retras nici macar o secunda. Din contra, a raspuns cu aceeasi forta, ca si cum ar fi asteptat exact acel moment.

Mana lui a urcat pe spatele ei, oprindu-se unde nu mai era doar gest, si intentie. Ea a reactionat imediat. Nu s-a ferit. A tras aer scurt, apoi s-a apropiat si mai mult.

- Nu te opri, a spus ea, aproape fara voce.

Nu era o cerere.

Era o confirmare.

Ritmul a devenit mai greu. Mai dens. Fiecare atingere avea greutate, nu doar forma.

Ea s-a sprijinit de el, nu pentru echilibru, ci pentru control. Sau poate pentru ca incepea sa-l piarda.

- Stiam ca o sa ajungem aici, a murmurat.

El a zambit usor, dar nu era un zambet linistit.

- Nu. Ai sperat.

Ea a deschis ochii pentru o clipa, fixandu-l.

- Diferenta e mica.

- Nu pentru mine.

Asta a schimbat ceva.

Nu gesturile. Intensitatea din spatele lor.

Pentru ca din momentul ala nu mai era doar dorinta.

Era ceva mai personal. Mai riscant.

Si, ca de obicei, mult mai greu de oprit.