El a privit spre scaunul gol de la fereastra, locul unde ea obisnuia sa citeasca fara sa ridice ochii. A simtit nevoia sa spuna ceva, nu pentru a schimba ceva, si pentru a auzi cum suna adevarul in vocea lui.

- Esti aici? a intrebat el, desi stia ca peretii nu vor raspunde.

Si-a imaginat cum ar fi aratat ea in lumina aceea slaba, cu aceeasi siguranta pe care o afisase pana in ultima secunda.

- Sunt aici, i-ar fi raspuns ea in mintea lui. Nu pentru ca am ramas, si pentru ca nu stii inca sa fii singur.

- Am crezut ca am invatat rolul, a spus el in soapta. Am crezut ca daca il jucam destul de bine, o sa devina realitate.

- Nu poti sa joci viata la nesfarsit, ar fi spus vocea ei imaginara. La un moment dat, obosesti sa mai crezi propria minciuna.

- Si atunci ce ramane?

- Ramane ce vezi acum. Camera asta goala. Si tu, fara mine, fara rolul de sot, fara obligatia de a fi fericit.

Ma doare mai tare faptul ca ai fost fidela minciunii noastre decat faptul ca ai plecat.

- Am fost fidela amintirii a ceea ce am vrut sa fim. Si tu ai facut la fel. Nu ma acuza pe mine pentru o piesa in care amandoi am acceptat distributia.

El a dat din cap, de parca ar fi primit o confirmare. S-a ridicat si s-a apropiat de fereastra.

- Ai vrut sa fie adevarat? a mai intrebat el, cu o ultima speranta ratacita.

In mintea lui, ea a zambit, acel zambit absent care nu promitea nimic.

- Am vrut. Si poate a fost, pana cand am inceput sa facem teorii despre asta. Acum taci. Nu mai e nevoie de nicio replica.

El a inchis ochii si a lasat imaginea ei sa se stearga incet. A deschis fereastra si a lasat aerul rece sa intre, risipind mirosul de parfum si oboseala.

- Bine, a spus el. Atat.

A stins lumina si a ramas acolo, fara sa mai astepte vreun raspuns.