In odaia mica, cu perdelele trase pe jumatate, aerul era incarcat de o seriozitate care, la o privire mai atenta, parea putin exagerata.

El statea drept, cu palaria pe masa exact in centrul ei, de parca ar fi depus o marturie intr-un proces istoric. Isi verifica mansetele camasii, un gest nervos pe care incerca sa-l mascheze sub o masca de calm absolut. Ea, pe scaunul din fata, cu mainile incrucisate, intr-o postura care voia sa para calma, dar trada exact contrariul prin felul in care isi strangea degetele.

- Adica vrei sa spui ca nu mai e nimic? intreba el, cu o gravitate aproape teatrala, ridicand o spranceana spre tavan.

- Nu mai e, raspunse ea, scurt.

Pauza. El isi drese glasul, un sunet sec, pregatit parca pentru un discurs de receptie.

- Curios. Foarte curios. Pentru ca pana mai ieri… era.

El facu un gest amplu cu mana prin aer, de parca ar fi indicat o intreaga arhitectura invizibila care tocmai se prabusise. Ea ridica din umeri.

- Pana mai ieri, da.

- Si azi?

- Azi nu.

Logica simpla, aproape ofensatoare. El incepu sa se plimbe prin camera, cu pasi masurati, numarand parca placile de parchet, ca un avocat care pregateste concluzia finala si vrea sa impresioneze juriul.

- Permite-mi sa inteleg. Deci iubirea, acest sentiment… cum sa-i spun… stabil, serios, cu radacini… dispare asa, peste noapte?

Se opri brusc in fata ferestrei, ramanand cu spatele la ea, intr-o poza de erou neinteles care priveste spre orizontul gri. Ea il privi lung.

- Nu peste noapte. Doar ca tu ai observat dimineata.

El se intoarse rapid pe calcaie. Atingere.

- Ah! Deci era in curs de disparitie si eu n-am fost informat.

- Nu era nevoie, spuse ea, calm.

- Nu era nevoie… repeta el, pufnind ironic si analizand praful de pe un raft ca si cum ar fi fost o proba cheie intr-o teorie absurda. Extraordinar! Deci eu particip la o relatie in care nu e nevoie sa fiu informat cand se termina.

Ea ofta usor, urmarindu-i spectacolul cu o oboseala evidenta.

- Nu participai. Doar… erai acolo.

Lovitura mica, dar precisa. El zambi, o grimasa stramba, de aparare, si isi aranja tacticos reverul hainei.

- Frumos. Foarte frumos spus. Sa notez.

Se aseza din nou, dar mai aproape de marginea scaunului, aplecandu-se spre ea cu o confidentialitate fortata, ca si cum ar fi vrut sa plece si totusi sa mai ramana putin pentru marea finala.

- Si spune-mi, te rog, ca sa inchidem cazul cu eleganta… exista altcineva?

Ea ezita o clipa. Nu din vinovatie. Si din plictiseala fata de intrebare.

- Exista… altceva.

- Altceva, repeta el, batand darabana cu degetele in masa. Adica ceva mai bun, presupun.

- Nu. Doar ceva mai… viu.

El ridica spranceana, intr-o mimica de mirare absoluta.

- Interesant. Eu nu sunt viu?

Ea il privi cu o blandete care nu ajuta deloc, o privire care il facea sa se simta ca un obiect de decor uitat intr-un colt.

- Nu pentru mine.

Tacere. El lua palaria de pe masa, o roti usor intre degete, examinandu-i borurile cu o atentie exagerata.

- Ei bine, daca asa stau lucrurile… nu pot decat sa constat ca am fost… cum sa spun… prezent inutil.

Ea nu raspunse. El se ridica, isi puse palaria pe cap cu un gest calculat, potrivind-o la milimetru.

- Te felicit pentru sinceritate. Vine cam tarziu, dar, ma rog, fiecare cu programul lui.

Ajuns la usa, se opri intr-o ultima incercare de a salva scena. Se intoarse pe jumatate, tinand mana pe clanta ca si cum ar fi asteptat aplauzele.

- Totusi, sa stii… eu te-am iubit.

Ea inclina usor capul, fara sa-si schimbe pozitia.

- Stiu.

- Si?

- Si atat.

A dat din cap, ca si cum ar fi primit exact raspunsul asteptat, desi umerii lui tradau ca nu era deloc asa. A deschis usa, dar inainte sa iasa, a mai aruncat o ultima replica, adresata parca intregii lumi:

- Curios lucru, iubirea asta. Cand e, nu stim ce sa facem cu ea. Cand nu mai e… facem teorii.

A iesit, inchizand usa cu o discretie studiata. Ea a ramas pe scaun, nemiscata. Dupa cateva clipe, a privit spre usa si a murmurat, mai mult pentru ea:

- Nu fac teorii. Doar plec.

Si, intr-adevar, parea mult mai simplu fara atata regie.