S-a indreptat spre fereastra si a deschis-o larg. Aerul rece al noptii a patruns in odaie, stingand ultimele lumanari care mai palpaiau neputincioase. In lumina spectrala a lunii, ea s-a intors o ultima data spre mine — un inger al pierzaniei sculptat in gheata.

"Ramai cu umbrele tale," a spus ea, vocea pierzandu-se in vantul care urla printre turnurile castelului. "Ele sunt singurele care nu te vor parasi, caci tu insuti te-ai preschimbat in una dintr-insele".

Am incercat sa strig, sa blestem numele care imi fusese rugaciune, dar limba imi era de plumb. Am ramas acolo, inmormantat de viu in propriul sanctuar, ascultand cum caleasca ei se indeparteaza pe drumul pietruit, lasand in urma doar linistea grea a unei inimi care a incetat sa mai bata, desi inca mai simte durerea. In acest cavou al amintirilor, am invatat adevarul suprem: iubirea este cel mai rafinat mod de a te lasa asasinat.

E fascinant cum sunetul rotilor pe piatra cubica parea sa masoare timpul care mi-a mai ramas. O priveam cum dispare in noapte, o pata de intuneric mai densa decat restul, fara sa lase in urma nici macar un regret. Tot ce am construit impreuna s-a risipit intr-o secunda, de parca am fi trait intr-un edificiu de iluzii pe care ea s-a plictisit sa-l mai sprijine.

In realitate, suntem singuri in fata propriilor noastre prabusiri. Ea a plecat spre o alta viata, spre un alt parfum pe care sa-l consume, in timp ce eu raman sa pazesc praful si ecourile unei promisiuni facute la lumina lumanarii. Nu mai exista furie, si o oboseala imensa care se asaza peste tot, ca un giulgiu de ceara.

Pana la urma, spectacolul s-a incheiat exact asa cum trebuia: cu un scaun gol, o fereastra deschisa spre neant si certitudinea ca moartea cea mai grea este aceea in care inca mai poti sa auzi vantul.