Orașul devenea mai adevărat după miezul nopții. Ziua îi ascundea imperfecțiunile sub grabă și lumină, dar noaptea dezvăluia totul: ziduri obosite, străzi ude, ferestre unde ardea o lumină palidă, ca o veghe fără sfârșit.

Într-o astfel de noapte am întâlnit-o.

Nu pot spune că era cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem. Dar avea acel farmec rar care nu poate fi explicat. Un amestec de tristețe și grație, ca o poezie care nu își spune niciodată sensul până la capăt.

Stătea singură într-o cafenea aproape pustie, cu o carte deschisă în fața ei. Nu citea. Doar privea paginile, ca și cum gândurile ei ar fi fost mai interesante decât orice text.

M-am așezat la masa alăturată.

După câteva minute a ridicat privirea și mi-a zâmbit ușor. Nu era un zâmbet de politețe. Era acel tip de zâmbet care pare să spună: "Știu că ești aici."

Am început să vorbim.

Conversația noastră nu avea nimic obișnuit. Am trecut repede de la banalități la lucruri mult mai adânci. Vorbeam despre singurătate, despre artă, despre frumusețea care se ascunde uneori în melancolie.

Ea spunea că oamenii fug prea repede de tristețe.

- Dar tristețea, mi-a spus într-o seară, "este uneori singurul loc unde sufletul devine sincer".

Am început să ne întâlnim des.

Plimbările noastre prin oraș erau lente și aproape ceremoniale. Uneori mergeam fără să vorbim, ascultând doar sunetul pașilor pe piatra umedă. Alteori vorbeam ore întregi despre viață, despre dorințe, despre acel sentiment că lumea nu este niciodată exact ceea ce ar putea fi.

Dar în ochii ei exista mereu o umbră.

O oboseală subtilă, ca și cum fiecare zi ar fi cerut mai multă energie decât avea.

Într-o noapte, când luna lumina slab peste acoperișuri, mi-a spus adevărul.

Boala îi slăbise trupul de mult timp. Medicii îi vorbiseră despre sfârșit cu o răceală profesională. Ea asculta acele cuvinte fără revoltă, aproape cu o curiozitate calmă.

- Moartea, mi-a spus, "nu este întotdeauna cel mai trist lucru. Uneori este doar finalul unei poezii."

Din acel moment fiecare clipă alături de ea a devenit prețioasă.

Ne plimbam mai mult, vorbeam mai mult, râdeam chiar și de lucruri mărunte. Era ca și cum încercam să trăim mai intens decât timpul ne permitea.

Într-o dimineață rece am găsit-o lângă fereastră.

Lumina dimineții îi atingea chipul cu o blândețe aproape sacră. Ochii ei erau închiși, iar expresia ei era liniștită.

Pe masă era cartea pe care o ținuse în prima noapte.

Am înțeles atunci că unele iubiri nu sunt menite să dureze mult.

Ele apar în viața noastră ca o poezie scurtă, dar atât de profundă încât rămâne în memorie pentru totdeauna.

Orașul continuă să trăiască, cu aceleași lumini și aceleași străzi.

Dar pentru mine fiecare noapte are o elegie tăcută.

Pentru că undeva, în liniștea inimii mele, acea femeie continuă să citească o carte pe care nu o va termina niciodată.