Ecoul dintre coline

Colinele se ridicau una dupa alta, valuri impietrite peste care vantul alerga fara odihna. Iarba inalta se apleca si se ridica asemenea unei respiratii uriase. Casa noastra statea intre ele, din piatra aspra, cu ferestre adanci si un horn care scotea fum doar cand frigul devenea de nesuportat.

Acolo a inceput iubirea noastra.

Eram tineri, prea tineri pentru promisiuni solemne, dar suficient de maturi pentru a recunoaste adevarul cand il vedeam. El era aspru in vorba si grabit in gesturi. Eu eram incapatanata si prea mandra pentru a reconoaste ca inima imi tresarea de fiecare data cand il auzeam apropiindu-se.

Ne intalneam pe coama celei mai inalte coline, acolo unde pamantul parea sa se termine si cerul sa coboare. Vorbeam despre plecare si intoarcere, despre saracie si visuri. Dar niciunul nu vorbea despre teama. Teama ca lumea ne va desparti.

Intr-o toamna rece, cand frunzele erau smulse din copaci inainte sa apuce sa ingalbeneasca, familia lui a hotarat pentru el. O alianta, o mostenire, un drum deja trasat. Mi-a spus vestea fara sa ma priveasca in ochi.

Am ras atunci, un ras scurt si aspru. I-am spus ca daca va alege siguranta in locul iubirii, nu va mai fi niciodata acelasi. A incercat sa ma convinga ca o face pentru viitorul nostru, dar eu stiam. Orgoliul lui era mai puternic decat dorinta.

A plecat intr-o dimineata cu cerul limpede. Nu l-am urmarit. Am ramas in fata casei, cu mainile inclestate, privind drumul gol.

Anii au trecut ca un vant rece. Am ramas in casa de piatra, am ingrijit pamantul, am invatat sa traiesc fara speranta. Oamenii spuneau ca sunt prea tacuta, prea retrasa. Nu stiau ca fiecare colt al casei purta amprenta lui.

Intr-o noapte de iarna, cand zapada lovea obloanele, am auzit batai puternice in usa. L-am gasit in prag, palid, cu hainele ude si ochii arsi de oboseala.

A spus ca nu a cunoscut niciodata linistea departe de mine. Ca a incercat sa traiasca in lumea pe care si-o dorise, dar fiecare masa bogata si fiecare zambet politicos ii aminteau de colinele noastre si de fata care il infrunta fara teama.

Nu l-am imbratisat imediat. L-am privit indelung, cautand urme de indoiala. Dar cand si-a ridicat ochii spre mine, am vazut acelasi foc nestins.

A ramas.

Zilele noastre au fost scurte si intense, ca si cum timpul ar fi stiut ca nu ne este prieten. Ne plimbam prin zapada, ne certam si ne impacam in aceeasi ora. Iubirea noastra era o furtuna continua, dar era vie.

Primavara a adus ploi grele. Raul de la poalele colinei s-a umflat peste masura. Intr-o seara, un strigat a rasunat dinspre vale. Un copil ramasese blocat pe malul rupt de ape.

El nu a ezitat. A alergat prin ploaie, fara sa asculte rugamintile mele. L-am vazut coborand panta alunecoasa, luptand cu apa tulbure.

A reusit sa salveze copilul. L-a impins spre mal, in bratele celor veniti in ajutor. Dar pamantul a cedat sub el.

Am alergat, am strigat numele lui pana cand vocea mi s-a frant. Apa l-a tras in adanc, iar curentul l-a dus departe de privirea mea.

Trupul i-a fost gasit abia dupa cateva zile, prins intre radacini rupte. L-au adus inapoi pe colina, la casa noastra.

De atunci, vantul suna altfel. Nu mai este doar o forta salbatica. Este un ecou. Cand urc pe coama dealului si privesc peste campie, simt prezenta lui in fiecare suflare de aer.

Unii spun ca ar trebui sa plec, sa caut o viata noua. Dar cum as putea? In fiecare furtuna il aud langa mine. In fiecare ploaie ii simt pasii grabiti.

Iubirea noastra nu a fost linistita si nu a fost usoara. A fost incapatanata, indrazneata, gata sa infrunte lumea.

Si chiar daca raul i-a oprit respiratia, nu i-a putut lua ecoul.

Colinele il poarta inca.

Iar eu raman aici, intre vant si pamant, ascultand.