Am iesit la marginea orasului, unde drumul se ingusteaza si asfaltul lasa loc pamantului crapat. Soarele apunea lent, lasand in urma o lumina care nu mai sta, si doar se scurge printre copaci. Mergand asa, mi-am dat seama ca mi-e dor de tine ca de un drum pierdut, pe care pasii mei nu se mai pot intoarce niciodata.

In fiecare gand te port tacut, ca pe un nume pe care am ales sa nu il mai rostesc cu voce tare. Privirea ta mai cade peste mine rar, lasand in urma un suspin amar care nu se stinge, oricat as incerca sa-l ignor. Nu-ti cer sa vii, si nici sa mai stii ceva despre mine. Am inteles ca dorul nu se spune, si se traieste in izolare. El creste lin, ascuns printre aceste suspine marunte, si nu dispare, si doar se adanceste cu fiecare pas pe care il fac departe de tine.

In fiecare noapte te regasesc in visul meu, unde totul este inca aproape si deplin. Iar dimineata, cand toata acea lume se risipeste si ma lasa singur in camera goala, ramane doar dorul. Si nimic mai lin. Am continuat sa merg pana cand umbrele s-au lungit de tot, acceptand faptul ca unele drumuri sunt facute doar pentru a fi parcurse singur.