Am deschis caietul si am ramas cateva clipe privind pagina alba. Afara, orasul incepea sa se aprinda, dar in camera lumina era deja pe sfarsite. Mi-am dat seama ca mi-e dor de tine ca de o lumina care a fost candva si acum refuza sa mai vina. In fiecare gand te simt aproape, ca o tacere care pur si simplu nu mai are loc in interiorul meu.

Privirea ta a ramas fixata in mine, vie, ca o poveste pe care nu am mai apucat sa o scriu pana la capat. Si in urma ei a ramas o chemare care creste in taina, fara nicio forma de alinare. Nu-ti cer nimic. Nici macar pasul inapoi. Am inteles ca dorul nu se imparte la doi, si ramane in intregime celui care nu poate sa uite. El arde lin, chiar daca nu se spune, si nu se pierde nici atunci cand alegi sa-l ascunzi sub lucruri banale.

In fiecare seara te gasesc in tot ce simt si in tot ce nu mai pot sa intregesc de cand ai plecat. Caci dorul meu nu stie sa te piarda, si doar sa te pastreze acolo unde arde cel mai tare. Am inchis caietul fara sa mai adaug nimic. Uneori, sa pui punctul pe hartie e singurul mod in care poti sa mai detii controlul asupra unei absente.