Dincolo de iarba îndoită

Colina pe care se afla casa noastra nu era cea mai inalta, dar era cea mai expusa. Vantul o lovea fara mila, iar iarba se indoia pana aproape de pamant, ca si cum ar fi vrut sa se ascunda. Cerul era rareori limpede. Chiar si in zilele senine, o umbra subtire plutea deasupra orizontului.

Acolo ne-am jurat unul altuia, fara martori si fara binecuvantare.

Ne-am cunoscut intr-o vreme in care nu aveam nimic de oferit in afara de vointa noastra. El muncea pamantul altora, cu maini aspre si umeri incovoiati de efort. Eu traiam intr-o casa unde mandria era mai pretuita decat fericirea. Cand ne-am privit prima data, am stiut ca nu vom avea o viata usoara.

El nu vorbea mult, dar cand o facea, fiecare cuvant era hotarat. Eu il provocam, il contraziceam, il impingeam sa isi apere gandurile. Ne-am indragostit fara sa recunoastem. Dragostea noastra a crescut din discutii aprinse, din priviri lungi, din incapatanarea de a ramane unul in fata celuilalt fara sa cedeze.

Cand familia mea a aflat, au ras. Au spus ca un astfel de om nu imi poate oferi decat lipsuri. Ca voi ajunge sa regret fiecare pas facut alaturi de el.

Poate ca ar fi trebuit sa ma tem.

Dar in seara in care m-a intrebat daca sunt gata sa las totul in urma, nu am simtit frica. Doar o limpezime rara. Am plecat impreuna, sub un cer incarcat de nori, spre casa mica de pe colina expusa.

Au urmat ani grei. Munca, frig, ploi care patrundeau prin acoperis. Uneori oboseala ne facea aspri unul cu altul. Ne spuneam lucruri pe care le regretam imediat. Dar niciodata nu ne-am indoielnicit alegerea.

Cand se lasa noaptea si focul ardea slab, el isi aseza mana peste a mea si tacea. In acea tacere era mai multa dragoste decat in orice juramant rostit in fata lumii.

Intr-o primavara ploioasa, pamantul a devenit instabil. Raul de la poalele colinei a inceput sa roada malurile. El a insistat sa consolideze pamantul din jurul casei, sa ridice un zid de sprijin. Lucra ore intregi, chiar si cand ploaia il uda pana la piele.

L-am rugat sa se opreasca. I-am spus ca nicio casa nu merita sa il piarda. A zambit si mi-a raspuns ca nu construieste doar pentru ziduri, ci pentru viitorul nostru.

Intr-o dupa-amiaza, cerul s-a intunecat brusc. Pamantul, imbibat de apa, a cedat sub greutatea lui. Am auzit zgomotul surd al alunecarii si am fugit afara.

L-am vazut cazand odata cu bucata de pamant pe care incerca sa o fixeze. Totul s-a petrecut intr-o clipa. Cand am ajuns jos, era prins sub greutatea noroiului si a pietrelor.

L-am strigat pana cand vocea mi s-a frant. Oamenii au venit in fuga, au sapat cu mainile goale. L-au scos tarziu, prea tarziu.

L-am tinut la piept in ploaie, refuzand sa accept linistea care se asezase peste chipul lui. Vantul batea la fel ca intotdeauna, indiferent la durerea mea.

L-am ingropat pe colina, acolo unde pamantul nu se clatina. De atunci, casa sta inca in picioare, sprijinita de zidul pe care a inceput sa il ridice.

Oamenii spun ca sunt nebuna sa raman aici, singura, intr-un loc atat de expus. Dar cum as putea pleca? Fiecare rafala de vant imi aduce amintirea pasilor lui. Fiecare ploaie imi aminteste de mainile lui murdare de pamant si de hotararea din ochii lui.

Iubirea noastra nu a fost blanda si nu a fost protejata. A fost cladita in bataia vantului, in lupta cu pamantul instabil.

Si chiar daca trupul lui s-a intors in pamant, dragostea noastra ramane aici, intre iarba indoita si cerul greu.

Nu exista furtuna care sa o smulga.