Am iubit-o în orașul care mirosea a ploaie murdară și a parfum prea dulce. Străzile erau înguste, pavate cu piatră umedă, iar felinarele aruncau o lumină galbenă peste chipuri obosite și păcate vechi. Acolo am întâlnit-o pe Sabine, cu mănușile ei lungi de catifea și zâmbetul care promitea mântuire și prăpastie în aceeași clipă.
Sabine nu pășea, aluneca. Rochiile ei erau mereu prea întunecate pentru anotimp, iar vocea ei avea moliciunea vinului greu. Când vorbea, cuvintele nu convingeau, insinuau. Nu îți cerea iubire. O făcea inevitabilă.
Ne-am cunoscut într-o cafenea unde oglinzile reflectau chipurile clienților până la infinit, de parcă fiecare avea un dublu mai vinovat în spate. Ea m-a privit peste marginea paharului, iar ochii ei aveau acea limpezime care nu anunța inocență, ci luciditate rece.
— Ești nefericit, a spus simplu.
Nu era o întrebare.
M-am așezat la masa ei ca și cum aș fi răspuns unei chemări vechi. De atunci, nopțile au devenit teritoriu comun. Cutreieram bulevardele pustii, intram în saloane decadente unde muzica era prea lentă și râsetele prea ascuțite. Sabine strălucea în acel mediu ca o floare toxică. Toți o doreau. Ea mă ținea pe mine de braț.
Iubirea noastră era făcută din exces. Din parfumuri amestecate, din scrisori arse la miezul nopții, din săruturi care lăsau urme vinete pe piele. Când mă privea în lumina lumânărilor, simțeam că sunt alesul ei. Când întorcea capul spre alt bărbat, simțeam că sunt deja uitat.
Avea o plăcere stranie în a mă răni lent. Întârzia la întâlniri, îmi zâmbea cu înțeles când altcineva îi săruta mâna, îmi șoptea jurăminte pe care a doua zi le nega cu o ridicare ușoară din umeri.
— Dragostea adevărată nu are nevoie de fidelitate, spunea ea. Are nevoie de intensitate.
Și eu trăiam pentru intensitatea aceea, chiar dacă mă consuma.
Într-o seară, am urmat-o fără să mă vadă. Trăsura ei s-a oprit în fața unei case ascunse pe o stradă laterală. Am coborât în umbră și am așteptat. Lumina unei camere de la etaj s-a aprins. Silueta ei s-a desenat pe perdea. Nu era singură.
Am simțit trădarea nu ca pe o lamă, ci ca pe un parfum cunoscut. Dulce, amețitor, imposibil de respins. M-am apropiat de ușă, am urcat scările și am deschis fără să bat.
Sabine stătea lângă un bărbat îmbrăcat impecabil, cu mâinile pe umerii ei. Nu s-a speriat. Nu s-a rușinat. M-a privit cu aceeași calmă cruzime.
— Ai venit, a spus.
Bărbatul a plecat fără cuvânt, lăsându-ne singuri. În cameră plutea miros de trandafiri ofiliți și vin roșu vărsat pe covor.
— De ce? am întrebat.
— Pentru că pot, a răspuns. Pentru că iubirea fără trădare e prea pură. Și puritatea mă plictisește.
Atunci am înțeles că nu fusesem niciodată ales. Fusesem doar una dintre oglinzile în care își contempla propria putere.
Am vrut să plec. Nu am reușit.
În noaptea aceea am iubit-o cu o disperare sălbatică, ca și cum aș fi vrut să smulg din ea ultima fărâmă de sinceritate. Ea m-a primit cu aceeași ardoare, cu aceeași lipsă de remușcare. Lacrimile mele o amuzau. Durerea mea o făcea mai frumoasă.
Dimineața, am găsit patul gol. Pe masă, un buchet de crini negri și un bilet scurt: „Nu caut mântuire. Caut abisuri.”
Am aflat mai târziu că plecase din oraș. Cu el. Cu altul. Sau singură. Povestile se schimbau, esența rămânea.
Am iubit-o.
Și în trădarea ei am descoperit ceva mai adânc decât gelozia: propria mea înclinație spre abis. Pentru că, dacă ar apărea din nou în pragul ușii mele, cu mănușile ei de catifea și privirea aceea limpede, aș urma-o fără ezitare.
Nu din slăbiciune.
Din dorința de a simți din nou acea combinație de extaz și decădere care, pentru o vreme, m-a făcut să cred că sunt viu.