In acel teatru parasit de la marginea portului, unde mirosul de mare sarata se amesteca cu cel al fardurilor ieftine si al scandurilor putrezite, am gasit o femeie care purta pe chip masca unei dureri mai vechi decat omenirea. Ea era o balerina a umbrelor, o fătura cu miscari frante si ochi de sticla neagra, in care se juca spectacolul sinistru al propriei mele decaderi.

Ne iubeam in lojele prafuite, sub candelabre cu cristale lipsa ce parea niste dinti de monstru gata sa ne inghita, jurandu-ne o devotare ce se hranea doar din aplauzele imaginare ale unui public de spectri. Tradarea ei a venit ca o cadere de cortina peste ultima mea iluzie de puritate. Am surprins-o intr-o seara de iarna dansand pe scena goala in fata unui singur spectator nevazut, o umbra ce stata in fotoliul regal si careia ea ii daruia, prin fiecare gest, nu doar gratia trupului sau, si ultimele farame din mintea mea ratacita.

Am inteles atunci ca eu nu eram regizorul vietii ei, si doar recuzita pe care o folosea pentru a-si juca rolul de victima suprema intr-o piesa scrisa de un demon al plictisului. M-a tradat transformand agonia mea in scenariu si razand cu un hohot mut cand a vazut ca inima mea a incetat sa mai bata pentru lume si a inceput sa bata doar in ritmul pașilor ei pe scena de scandura rece.

Acum suntem doi figuranti intr-un teatru de marionete insangerate ce bântuie aceleasi culise pline de panze de paianjen. O privesc cum isi curata fardul de pe fata, lasand la vedere o paloare de cadavru regal, si simt cum ura mea devine singurul nectar ce imi mai curge prin vene.

Suntem flori ale raului inflorite in praful din spatele scenei, savurand deliciul fiecarei minciuni si frumusetea fiecarei prabusiri intr-un exil de catifea violeta, sub o luna ce pare un reflector stins aruncat peste ruina sufletelor noastre ingemanate in tradare si in pierzanie eterna.