Orașul nu dormea, dar nici nu era treaz. Plutea într-o stare incertă, între oboseală și dorință, între lumină și degradare. Noaptea îl acoperea ca o pânză subțire, lăsând la vedere doar esența: pași rari, ferestre aprinse, tăceri grele.

Într-o astfel de oră am întâlnit-o.

Nu într-un loc anume, ci între locuri. La colțul unei străzi care nu ducea nicăieri important, unde oamenii treceau fără să privească. Ea nu trecea.

Stătea.

Avea acea nemișcare care nu înseamnă absență, ci concentrare. Ca și cum ar fi fost mai prezentă decât tot ce era în jur.

M-am apropiat fără intenție clară.

Când m-a privit, nu a fost nici surprinsă, nici interesată. Privirea ei era calmă, dar nu rece. Era o privire care nu te judecă, dar nici nu te iartă.

Am început să mergem împreună.

Nu ne-am spus numele. Nu era nevoie. Între noi nu exista trecut și nici viitor. Doar acel prezent dens, aproape apăsător.

Am vorbit.

Despre iluzii. Despre felul în care oamenii trăiesc în vise pe care le numesc realitate. Despre acea nevoie de a construi sensuri chiar și acolo unde nu există.

„Totul este lucid,” a spus ea. „Dar oamenii aleg să nu vadă.”

Nu am contrazis-o.

Pentru că în prezența ei, totul devenea mai clar și mai greu de suportat.

Ne-am întâlnit din nou în nopți următoare.

Nu era o obișnuință. Era o atracție tăcută, inevitabilă. Orașul devenise doar un decor pentru acea apropiere stranie.

Dar ceva în ea era diferit.

Nu fragil. Nu slab.

Ci… în retragere.

Se vedea în felul în care se oprea uneori în mijlocul unei propoziții. În felul în care respira, ca și cum aerul devenea insuficient.

Într-o noapte mi-a spus.

Nu cu tristețe.

Cu luciditate.

Trupul ei se consuma. Nu brusc, nu violent. Ci lent, metodic, ca un vis care se destramă fără zgomot.

"Nu e tragic", a spus. "Este doar finalul unei iluzii."

Am simțit atunci ceva rece.

Nu durere.

Claritate.

Din acel moment nu am mai căutat explicații. Nu am mai întrebat. Doar am fost acolo. Fiecare noapte devenise mai intensă, dar și mai tăcută. Ca și cum cuvintele nu mai aveau importanță.

Într-o dimineață am găsit-o nemișcată.

Lumina era slabă, aproape indecisă. Orașul nu se trezise complet. Totul era suspendat.

Chipul ei avea aceeași expresie calmă.

Ca și cum nimic nu se schimbase.

Pe masă era un obiect banal.

O țigară stinsă.

Am înțeles atunci.

Unele întâlniri nu sunt făcute să dureze.

Nu sunt făcute nici măcar să lase în urmă ceva concret.

Sunt făcute să ardă o iluzie.

Orașul continuă să existe.

Dar pentru mine, ceva s-a transformat definitiv.

Nu mai văd la fel.

Nu mai simt la fel.

Pentru că undeva, într-o noapte care nu s-a încheiat niciodată, un vis a devenit lucid.

Și apoi s-a făcut cenușă.