Centrul pentru obiecte care nu mai au scop

Am vazut afisul intr-o statie de autobuz unde nimeni nu parea sa astepte ceva anume: "Primim obiecte care nu mai au scop. Le oferim unul temporar." Nu era un logo. Doar o adresa scrisa cu litere mici.

Cladirea era ingusta, cu ferestre inalte si praf asezat uniform pe pervazuri. Inauntru, rafturile erau pline de lucruri greu de clasificat. Un clopotel care nu mai suna. O busola care indica mereu estul. O agenda cu toate paginile datate pentru o zi care nu a existat.

Ea statea pe un scaun inalt si cosea un nasture pe un palton fara proprietar.

– Aveti ceva de lasat? m-a intrebat.

– Nu sunt sigur, am spus. Poate o directie.

A zambit usor, ca si cum raspunsul meu ar fi fost previzibil.

– Directiile sunt fragile. Aveti altceva? M-am gandit si am scos din buzunar un bilet vechi de tren. Calatoria fusese anulata cu ani in urma, dar pastrasem biletul fara motiv.

– Perfect, a spus. Ii putem oferi o plecare imaginara.

Mi-a explicat ca fiecare obiect ramas fara sens primeste o functie temporara. Busola devine decor pentru cineva care are nevoie sa creada ca merge undeva. Agenda devine jurnal pentru o zi repetata. Biletul meu urma sa fie folosit de cineva care nu are curajul sa plece, dar vrea sa simta ca a facut-o. Eu lucram intr-un birou unde clasificam intrebari fara raspuns. Oamenii trimiteau formulare cu lucruri pe care nu le puteau rezolva. Le sortam dupa gradul de urgenta, desi nimeni nu intervenea.

Am inceput sa merg des la centru. Uneori duceam obiecte gasite pe strada. Alteori doar stateam si o priveam cum decide ce merita salvat.

– De ce faci asta? am intrebat intr-o seara.

– Pentru ca nimic nu suporta sa fie inutil pentru totdeauna, a spus.

Intr-o zi, am adus o cutie goala.

– Ce e asta? a intrebat.

– Ce a ramas dupa ce cineva a plecat. A atins marginile cutiei cu atentie.

– Asta nu e goala, a spus. Doar inca nu ai decis ce pui inauntru.

In saptamanile urmatoare, centrul a inceput sa se goleasca. Rafturile deveneau rare. Obiectele isi gaseau proprietari temporari.

– Se inchide? am intrebat.

– Nu. Se muta, a spus. Obiectele au invatat sa circule singure. Intr-o dimineata, usa era inchisa. Pe geam nu mai era nimic. Doar reflexia mea.

Seara, a aparut la usa mea cu biletul de tren in mana.

– A fost folosit, a spus. Acum e din nou al tau.

– Ce fac cu el?

– Pastreaza-l. De data asta pentru o plecare reala. Nu am plecat in alta tara. Ne-am mutat doua cartiere mai departe, intr-un apartament mic, cu ferestre spre vest. Cutia goala sta pe dulap. Nu e goala. Am pus inauntru lucruri simple. O fotografie fara data. O lingurita indoita. O cheie care nu deschide nimic anume.

Si am inteles ca iubirea nu este gasirea unui scop definitiv, si impartirea unuia temporar, suficient de stabil incat sa ramana.