Nu am crezut niciodata in sunetele care persista dupa ce ar fi trebuit sa dispara. Pana la ceas. L-am gasit intr-o cutie de lemn, ascuns intr-un perete fals al casei. Nu era mare, dar avea o greutate ciudata, ca si cum ar fi fost plin nu de rotite, si de timp insusi, comprimat si ostil. Pe capac era gravat un nume: E. Mavros. Nu stiam cine fusese, dar literele erau atat de adanc sapate incat pareau mai degrabă zgarieturi.

Ceasul nu functiona. Sau, mai bine spus, nu ar fi trebuit sa functioneze. Nu avea mecanism vizibil. Nici arc, nici baterie, nimic care sa justifice sunetul pe care l-am auzit in acea noapte: tic... tac... tic... tac...
La inceput am crezut ca vine din alta camera. Dar sunetul era prea clar, prea apropiat, ca o inima straina batand sub podea. M-am ridicat din pat si am aprins lumanarea. Ceasul era pe masa. Si se misca. Acul nu se rotea normal. Nu curgea. Sarea. Fiecare miscare era sacadata, brutala, ca un refuz al timpului de a merge mai departe. Si cu fiecare salt, sunetul devenea mai puternic.

Am incercat sa-l opresc. L-am deschis, l-am lovit, l-am aruncat pe podea. Dar nu se strica. Nu se oprea. In schimb, ceva s-a schimbat in jurul meu. Umbrele din camera nu mai stateau pe loc. Nu se miscau in ritmul flacarii, si in ritmul ceasului. La fiecare TAC, ele tresareau, se lungeau, se apropiau.

Si atunci am observat. Intre doua batai, linistea nu era completa. Era ocupata. Ca si cum, in acele fractiuni de secunda, altceva isi facea loc. Am inceput sa numar. Dupa fiecare zece batai, ceva nou aparea. O pata pe perete. O fisura in podea. O forma vaga in coltul camerei.
Dupa cincizeci de batai, am inteles ca nu era vorba de obiecte, si de prezente. Nu le puteam vedea complet, dar le simteam ca pe o presiune pe piele. Ca o privire care nu clipeste niciodata. Am vrut sa fug, dar usa nu mai ducea unde trebuia. Am deschis-o si am gasit aceeasi camera, dar putin diferita. Mai veche. Mai uzata. Mai plina.

Ceasul batea mai repede acum. Si atunci am realizat ce facea. Nu masura timpul, si il consuma. Fiecare bataie rupea o bucata din lume si o inlocuia cu altceva. Cu ceva ce fusese candva aici, sau poate ceva ce nu ar fi trebuit sa fie niciodata.
Am privit din nou cadranul. Acul nu mai indica ore, si indica nume. Iar ultimul, cel spre care se indrepta acum, era al meu. Cand a ajuns acolo, sunetul s-a oprit. Pentru prima data, linistea a fost completa. Si tocmai atunci, am auzit altceva. Nu in camera, si nici in casa.

In mine. Un nou tic.