Ceasul care ramanea in urma
In camera mica de la capatul coridorului statea un ceas de perete care ramanea mereu cu zece minute in urma. Nu pentru ca ar fi fost stricat, si pentru ca nimeni nu se mai grabea sa il potriveasca.
Femeia care locuia acolo avea obiceiul sa se uite la ceas de fiecare data cand trecea pe langa el, ca si cum ar fi vrut sa verifice daca timpul a decis intre timp sa se opreasca.
Lucra la biblioteca. Nu era o slujba grea, si nici usoara. Cartea potrivita ajungea rar la omul potrivit, si ea stia asta. Uneori vedea cititori care cautau ceva ce nu stiau sa numeasca. Le intindea volume la intamplare, iar ei plecau multumind politicos, desi era clar ca nu gasisera raspunsul.
La masa de langa fereastra venea aproape in fiecare zi acelasi barbat. Nu era tanar, si nici batran. Deschidea o carte, citea doua pagini, apoi ramanea mult timp privind afara.
Intr-o zi, femeia il intreba fara introducere: "Gasiti ce cautati?"
Barbatul inchise cartea, cu un semn de carte pus la mijloc, ca un compromis. "Nu caut ceva anume", raspunse el. "Doar incerc sa nu ma intorc prea devreme acasa."
Ea dadu din cap, ca si cum raspunsul ar fi fost suficient. In saptamanile urmatoare, el incepu sa vorbeasca mai mult. Nu povestea lucruri mari, si detalii mici. Despre un copac din curtea lui care inflorea prea devreme, despre un caine care se aseza mereu la poarta desi nu era al nimanui, despre felul in care serile devenisera prea lungi.
Intr-o seara ploioasa, biblioteca se goli devreme. Barbatul ramase ultimul. "De ce ramane ceasul dumneavoastra in urma?", intreba el, privind spre peretele din spate. "Pentru ca nimeni nu se grabeste aici", raspunse femeia. "Si pentru ca imi place ideea ca suntem putin in afara timpului."
Barbatul zambi usor. "As avea nevoie de asa ceva si acasa." Dupa cateva zile, veni cu un ceas mic de masa, infasurat intr-un ziar. "Merge prea repede", spuse el. "Cu cateva minute inaintea tuturor."
Ea il aseza langa ceasul de perete. Unul era in urma, altul inainte. Intre ele ramanea ora exacta, undeva la mijloc, nevazuta. "Acum avem doua feluri de timp", spuse ea. "Si niciunul nu e corect", adauga el. Nu era o gluma. Era o observatie calma.
In lunile care urmara, barbatul incepu sa o insoteasca uneori pana la usa bibliotecii. Nu vorbeau mult pe drum. Tacerea dintre ei devenise un fel de limba comuna. Intr-o dimineata, femeia veni mai devreme si potrivi ceasul de perete pentru prima data dupa mult timp. Cand barbatul intra, observa imediat.
"Ati grabit timpul", spuse el. "Nu", raspunse ea. "Doar l-am adus mai aproape de noi."
El privi cele doua ceasuri, apoi ferestrele inalte ale bibliotecii. "Cred ca pot sa ma intorc acasa putin mai devreme azi", murmura el. Femeia nu raspunse imediat. Apoi inchise registrul de pe masa. "Si eu cred ca pot pleca putin mai tarziu."
Nu era o declaratie, si nici o promisiune. Doar doua ajustari mici, ca acele ceasurilor care se apropie incet una de alta pana cand, fara sa faca zgomot, ajung sa bata aceeasi ora.