Casa in care am iubit-o nu avea temelii trainice. Se sprijinea pe un pamant moale, mereu umed, care mirosea a radacini putrede si a ploaie veche. Zidurile erau inalte, strabatute de crapaturi fine, iar prin ele patrundea un frig constant, ca o respiratie rece lipita de ceafa.

Am cunoscut-o intr-o toamna tarzie, cand frunzele se lipeau de pietre si cerul parea coborat prea aproape de pamant. Nu a zambit niciodata pe deplin. Avea o frumusete fragila, aproape bolnava. Pielea ii era alba ca varul decojit de pe pereti, iar buzele subtiri pareau mereu atinse de o oboseala veche.

Dragostea noastra nu a fost un foc aprins, ci o ardere lenta. Ne-am apropiat unul de altul ca doua umbre care se cauta in intuneric. Stateam ore intregi in salonul mare, sub tavanul inalt, unde panzele de paianjen atarnau ca niste voaluri funerare. Lumanarile ardeau incet, iar flacara lor tremura ca o inima slaba.

Imi spunea ca eu sunt singura ei ancora. Ca fara mine s-ar pierde. Am crezut-o. I-am oferit tot ce aveam: timpul meu, linistea mea, gandurile mele cele mai ascunse. Am transformat casa intr-un sanctuar al nostru, inchizand ferestrele, tragand draperiile groase, tinand lumea departe.

Dar iubirea inchisa intre ziduri incepe sa se altereze.

La inceput au fost doar mici semne. O scrisoare rupta si aruncata in foc prea repede. Un parfum strain, ramas pe maneca rochiei ei. O intarziere inexplicabila in serile cand spunea ca se plimba prin gradina. Nu am vrut sa vad. M-am agatat de ideea ca frica mea nascuse aceste banuieli.

Intr-o noapte, in timp ce dormea, i-am rostit numele in soapta. Nu s-a trezit. Dar buzele ei au murmurat altceva. Un alt nume. Sunetul acela, abia perceptibil, mi-a strapuns pieptul mai sigur decat un cutit.

M-am ridicat din pat si am inceput sa umblu prin casa. Podeaua scartaia sub pasi, iar ecoul imi raspundea din camerele goale. Am ajuns in camera din capatul coridorului, o incapere pe care o tinea mereu incuiata. Usa era intredeschisa.

In interior, pe o masa mica, ardeau trei lumanari. Pe perete atarnau oglinzi inguste, asezate fata in fata, multiplicand la nesfarsit imaginea camerei. In centrul mesei se afla o scrisoare deschisa. Am recunoscut scrisul ei.

Cuvintele erau clare. Vorbea despre dor, despre pasi grabiti pe carari ascunse, despre promisiuni rostite sub copaci batrani. Despre o dragoste care ii aprindea sangele si o facea sa se simta vie. O dragoste care nu eram eu.

Am simtit cum inima mea incepe sa bata neregulat. Nu am plans. Nu am strigat. Am citit fiecare rand pana cand literele au inceput sa se amestece in fata ochilor.

In acel moment, una dintre oglinzi a vibrat usor. Reflexia mea s-a miscat cu o clipa intarziere. Am clipit, convins ca oboseala imi joaca feste. Dar imaginea din oglinda a zambit slab, in timp ce chipul meu ramanea nemiscat.

Am inteles atunci ca tradarea nu este doar un act, ci o chemare. O fisura prin care patrunde altceva. In timp ce ea isi daruia inima altcuiva, eu imi daruiam mintea umbrei din oglinda.

Cand s-a intors, m-a gasit in acea camera, cu scrisoarea in mana. Nu a incercat sa minta. S-a asezat in fata mea si m-a privit cu o oboseala sincera. Mi-a spus ca ma iubeste in felul ei, dar ca iubirea mea o apasa, o strange, o face sa se simta prinsa intr-un mormant frumos decorat.

Cuvintele ei au fost mai grele decat orice marturisire de infidelitate. Am realizat ca o transformasem intr-o icoana, iar icoanele nu au voie sa respire.

In zilele care au urmat, a inceput sa se stinga. Nu din vina mea, nu din vina celuilalt. Casa insasi parea sa o traga in jos. Umbrele se adunau in jurul ei, iar aerul devenea tot mai greu. O gaseam adesea privind fix intr-un colt al camerei, de parca cineva ii soptea lucruri pe care eu nu le puteam auzi.

Intr-o seara, s-a prabusit pe podea, chiar sub oglinzile din camera ascunsa. Am alergat spre ea. Respiratia ii era slaba, ochii larg deschisi. Mi-a spus ca dragostea nu ar trebui sa fie o inchisoare. Ca a vrut doar sa simta ca traieste.

Apoi a tacut.

Casa a ramas la fel, dar eu nu. Oglinzile continua sa reflecte imaginea mea, multiplicata la nesfarsit. Uneori, intr-una dintre reflexii, ea sta in spatele meu, cu mainile asezate pe umerii mei, asa cum obisnuia.

Alteori, in locul ei, apare o silueta neclara. O forma fara chip, care ma priveste cu rabdare.

Am ajuns sa inteleg ca tradarea ei a fost doar inceputul. Adevarata prabusire a fost a mea. Am confundat iubirea cu posesia, devotamentul cu controlul, linistea cu izolarea.

Acum traiesc intre oglinzi si cenusa. Lumanarile ard pana la capat, iar ceara se scurge pe masa ca o carne topita. In fiecare noapte, aud pasi in camera inchisa, desi cheia sta la mine.

Si uneori, cand imi apropii fata de sticla rece, reflexia mea imi sopteste ca ea nu m-a tradat niciodata pe deplin.

Pentru ca, intr-un fel intunecat si tainic, am tradat-o primul.