Ea iubise dintotdeauna cartile. Le atingea cu degete tremuratoare, ca si cum ar fi pipait corzile unui instrument sacru. Intr-o noapte ploioasa, ratacind pe un drum uitat, zari castelul ridicat singuratic pe colina. Ferestrele luminate cu flacari palide o chemau.

Usa grea se deschise fara sa o atinga, iar inauntru o intampina mirosul cald de pergament vechi si lemn ars.Holurile erau tapetate cu rafturi nesfarsite. Carti groase, cu coperte din piele, scrise cu litere aurite si obscure, stateau aliniate ca niste soldati ai memoriei.

- Bine ai venit, sopti o voce domoala, aproape dulce.

Ea se intoarse, dar nu vazu pe nimeni. Doar umbrele ardeau pe pereti, prelungi, stranii.

- Cine esti? intreba, mai mult fascinata decat infricosata.

- Eu sunt paznicul acestui loc. Iar tu…tu esti cititoarea pe care o asteptam.

Rasuflarea ei se grabi. Inima ii tresalta intre spaima si extaz.

- Aici…toate aceste carti? Toate imi apartin?.

- Nu iti apartin. Tu le apartii lor.

Ea simti un fior, dar nu se impotrivi. Isi trecu mana peste cotoarele prafuite, iar fiecare atingere ii aducea o amintire ce nu era a ei, iubiri frante, povesti interzise, poeme de foc si cenusa.

Zilele curgeau fara soare, fara noapte. Timpul nu mai exista. Ea citea, si fiecare pagina ii patrundea in sange ca un narcotic dulce.

Uneori, in tacere, vocea paznicului ii soptea din intuneric.

- Nu vei mai pleca. Niciodata. Ai ales cuvintele, si cuvintele te-au ales pe tine.

Si ea zambea, cu ochii pierduti in randurile aurite. In taina, inlauntrul ei, intelegea: era prizoniera unei eternitati parfumate cu praf de carte, cu lumanari arse pana la scrum, cu linistea unui paradis intunecat.

Si totusi, in fiecare seara, cand aprindea o noua lumanare, isi spunea cu glas aproape fericit.

- Nu sunt pierduta. Am gasit un castel care respira prin povesti. Si daca voi ramane aici pentru totdeauna… voi fi o poveste, la randul meu".