M-am intors intr-o toamna in satul copilariei mele cu gandul sa mai vad o data casa bunicilor. Nu mai fusesem de mult pe acolo, si in mintea mea totul era la fel: poarta veche de lemn, curtea larga, cuptorul din spate si bunica mereu prin preajma, cu sortul legat strans si cu mainile mirosind a faina.

Cand am deschis poarta, a scartait la fel ca odinioara. Sunetul acela parca mi-a zguduit toate amintirile. Pentru o clipa, am avut impresia ca bunica o sa iasa din casa si o sa spuna: „Ai venit, mai baiete? Hai, intra ca am pus ceva bun pe masa”. Dar curtea era tacuta. Niciun pas, niciun glas, niciun fum iesind din horn. M-am oprit in mijlocul curtii si m-am uitat la casa care odinioara parea plina de viata. Geamurile erau inchise, si usa statea cuminte, de parca si ea astepta pe cineva care nu mai avea sa vina.

Cand eram copil, locul acesta era mereu plin de mirosuri. Dimineata, bunica aprindea cuptorul, si dupa putin timp satul parca se umplea de miros de paine calda. Era rotunda, rumena, cu coaja grosa si cu aburi iesind din ea cand o rupea bunicul. Rupeam cate o bucata si ne ardeam degetele, razand. La pranz, casa mirosea a sarmale sau a varza calita cu leustean si marar. Mirosul acela iesea pe fereastra si parca plutea peste toata curtea. Acum, in curte nu mai mirosea a nimic. Doar a frunze uscate si a pamant rece.

Am mers incet pana in spatele casei, acolo unde era cuptorul. Il stiam pe de rost. De cate ori nu statusem pe langa el, asteptand sa scoata bunica painea sau placintele. Acum era rece. Am pus mana pe el, de parca as fi vrut sa vad daca mai pastreaza ceva din caldura de altadata. Dar era doar lut uscat si tacere. Bunicii nu mai erau. Oamenii care umpleau casa cu glasuri si cu mirosuri de mancare disparusera, si odata cu ei parca disparuse si sufletul locului.

Am stat o vreme pe prispa casei. Vantul misca usor frunzele, si satul era linistit, ca intr-o dupa-amiaza lunga de toamna. Si mi-am dat seama de ceva. Nu doar bunicii plecasera. Odata cu ei disparusera si mirosul painii calde, si sarmalele care fierbeau incet pe soba. Unele lucruri nu pleaca singure. Le iau oamenii cu ei, cand pleaca din lumea asta. Si raman doar amintirile, ca un miros slab care parca inca pluteste prin curtea copilariei.