Casa dintre două furtuni

Casa se inalta pe marginea unei prapastii, intre doua campii care pareau sa se infrunte sub cerul mereu schimbator. Cand furtuna venea din rasarit, ferestrele vibrau ca si cum ar fi vrut sa se desprinda din zid. Cand venea din apus, usa mare gemea adanc, ca o fiinta ranita.

Acolo ne-am gasit unul pe altul.

Nu ne-am indragostit treptat. A fost o recunoastere brusca, aproape dureroasa. El era intunecat in ganduri si grabit in vorbe, dar sub asprimea lui simteam o loialitate care nu ceda. Eu eram invatata sa ascund ce simt, crescuta sa par rece si stapana pe mine. Dar in fata lui toate apararile mele deveneau fragile.

Ne intalneam pe terasa din piatra, de unde se vedeau ambele campii. Vorbeam despre lucruri marunte, apoi despre cele esentiale. Despre frica de a ramane singuri. Despre dorinta de a trai fara sa cerem voie nimanui. Intre noi nu era blandete, ci adevar.

Familia mea nu l-a acceptat niciodata. Il considerau prea sarac, prea aspru, prea incapatanat. Mi-au spus ca iubirea nu hraneste si nu protejeaza. Ca viata alaturi de el ar fi o lupta continua.

Nu au gresit.

Am ales totusi sa raman langa el. Am plecat din casa parinteasca fara binecuvantare, cu o valiza usoara si o inima hotarata. Ne-am mutat in casa de pe marginea prapastiei, hotarati sa construim o viata din nimic.

Au fost ani grei. Munca, frig, datorii. Dar in fiecare seara, cand ne asezam langa foc, simteam ca am ales corect. Ne tineam de mana in tacere, iar vantul care lovea zidurile parea doar un fundal pentru linistea noastra.

Intr-o iarna aspra, el a inceput sa tuseasca. La inceput a glumit, spunand ca plamanii lui sunt mai puternici decat orice furtuna. Dar tusea s-a adancit, iar febra i-a slabit trupul.

Am incercat tot ce stiam. Ceaiuri amare, nopti nedormite, rugaciuni soptite cu fruntea lipita de mana lui. Dar boala nu asculta de iubire.

Intr-o seara, cand vantul se izbea din ambele parti ale casei, m-a chemat langa el. Ochii ii erau mai limpezi ca niciodata.

Mi-a spus ca nu regreta nimic. Ca daca ar fi sa aleaga din nou, ar pasi pe aceeasi cale, chiar stiind unde duce. Mi-a cerut sa nu las durerea sa ma intoarca spre cei care ne-au judecat. Sa raman libera, asa cum am fost in ziua cand am plecat cu el.

I-am spus ca fara el libertatea nu are sens.

A zambit, slab, si mi-a raspuns ca iubirea adevarata nu dispare odata cu trupul.

In noaptea aceea, furtuna a urlat ca niciodata. Cand zorii au spart intunericul, respiratia lui se oprise.

L-am ingropat pe coama dintre cele doua campii, acolo unde ne placea sa stam. Pamantul era inghetat si greu, dar nu am lasat pe nimeni sa ma ajute.

De atunci, casa sta intre doua furtuni, iar eu intre doua luni. O lume in care oamenii traiesc dupa reguli si calcule. Si o lume in care doua suflete se aleg unul pe altul, chiar daca pretul este totul.

Uneori, cand vantul vine din rasarit si din apus in acelasi timp, simt casa tremurand. Nu de frica, ci de prezenta.

Ma asez pe terasa de piatra si inchid ochii.

Si pentru o clipa, nu mai sunt singura.