Când vântul ne-a chemat pe nume
Casa se sprijinea pe o margine de stanca, de unde colinele coborau brusc spre o vale adanca. Nu era un loc bland. Vantul batea cu o incapatanare aproape omeneasca, izbind ferestrele si facand usa sa tremure in balamale. Uneori aveam impresia ca insasi casa vrea sa se desprinda si sa plece.
Acolo ne-am ales unul pe altul.
Ne cunosteam din copilarie, dar abia cand am crescut am inteles ce ne leaga. El avea o forta nelinistita, un fel de a pasi prin lume ca si cum nimeni nu ar fi putut sa il opreasca. Eu eram crescuta in tacere si regula, invatata sa nu arat prea mult din ce simt.
Cand ne-am privit intr-o seara, pe colina cea mai inalta, nu a fost nevoie de declaratii. Era in aer ceva inevitabil. O apropiere care nu cerea permisiune.
Familia mea a vazut in el doar lipsuri. Spuneau ca nu are pamant, nu are avere, nu are viitor. Spuneau ca iubirea trece, dar saracia ramane. Eu i-am ascultat si am simtit cum fiecare cuvant ma indeparteaza mai mult de ei.
Intr-o noapte, sub un cer incarcat de stele reci, am plecat impreuna. Am lasat in urma casa parinteasca si am urcat spre stanca unde se afla locuinta veche, aproape parasita.
Am trait acolo ani simpli si aspri. Munca zilnica, ierni lungi, veri scurte. Ne certam des, pentru lucruri marunte. El era prea iute, eu prea incapatanata. Dar dupa fiecare cearta, ne regaseam cu o intensitate care ne facea sa uitam tot. Iubirea noastra nu era linistita. Era o forta care ne impingea unul spre altul, chiar si cand orgoliul ne impingea inapoi.
Intr-o toamna, o boala a coborat peste vale. A inceput cu febra usoara si oboseala. Apoi cu zile in care nu se putea ridica din pat. Am incercat sa par puternica, sa il incurajez, sa ignor teama care imi strangea pieptul.
El glumea, spunand ca vantul il va tine in viata. Dar intr-o dimineata, cand am deschis ferestrele, l-am gasit privind fix tavanul, cu ochii prea stralucitori. Mi-a spus sa nu plang. Ca daca pleaca inaintea mea, ma va astepta pe colina, acolo unde ne-am promis pentru prima data unul altuia.
Zilele urmatoare au fost o lupta tacuta. I-am tinut mana, i-am sters fruntea, i-am soptit amintiri despre verile noastre. Afara, vantul nu inceta.
Intr-o seara, cand cerul era rosu si greu, respiratia lui s-a rarit. M-a privit lung, de parca ar fi vrut sa imi imprime chipul in memorie. Apoi liniste. Casa a ramas in picioare, dar eu nu am mai fost la fel. Oamenii au venit si au plecat, au spus cuvinte de consolare care nu au atins nimic din mine.
L-am ingropat pe colina, aproape de marginea stancii. Am vrut ca nimic sa nu il tina departe de cer. De atunci, in fiecare seara urc pana la mormantul lui. Stau in iarba indoita si ascult. Unii ar spune ca este doar zgomotul furtunii. Dar eu stiu mai bine. Cand vantul isi schimba directia si imi atinge obrazul, nu este doar aer rece. Este chemarea lui.
Iubirea noastra nu a fost distrusa de moarte. A fost eliberata. Si intr-o zi, cand pasii mei vor obosi, voi raspunde chemarii. Pentru ca acolo, pe colina unde vantul nu tace niciodata, incepe si se sfarseste tot ce am fost.