El i-a spus ca scrisul o oboseste. A rostit asta cu o grija calma, aproape tandra. Cuvintele, explica el, pot rascoli lucruri pe care mintea trebuie sa le lase in pace. Ea l-a privit atent, ca si cum ar fi vrut sa decida daca e un sfat sau o regula. Casa era linistita, prea ordonata pentru o casa locuita. A luat stiloul de pe masa si l-a pus intr-un sertar. Un gest mic, aproape neobservat.

La inceput ea nu a simtit lipsa. Zilele au trecut linistite, cu aceleasi intrebari si aceleasi raspunsuri. El venea dimineata si seara. Ii spunea ca se vede deja o schimbare. Ca linistea incepe sa lucreze. Dar gandurile ei nu dispareau. Fara hartie, ele ramaneau in aerul camerei, ca niste fraze incepute si abandonate. Uneori avea impresia ca peretii le tin minte.

Intr-o dupa-amiaza a observat ceva curios. Pe peretele de langa fereastra apareau urme foarte fine, aproape invizibile. Nu erau zgarieturi. Mai degraba linii palide, ca si cum cineva ar fi scris acolo cu o mana foarte usoara. A inceput sa le urmareasca zilnic. Lumina le facea vizibile doar la anumite ore. Litere incomplete, fragmente de cuvinte. Nu erau vechi. Pareau proaspete, dar nu isi amintea sa le fi facut ea.

Cand l-a intrebat pe el despre ele, a ras bland. I-a spus ca mintea cauta ocupatii cand nu e lasata sa se odihneasca. I-a sugerat sa priveasca mai putin peretii. Dar ea a inceput sa citeasca. Zi dupa zi, propozitiile se completau. Nu erau amintiri, nici plangeri. Erau descrieri precise ale camerei, ale casei, ale lui. Scrise cu o luciditate care o nelinistea.

Intr-o seara, fraza s-a incheiat: "Daca nu pot scrie pe hartie, voi scrie pe ceea ce ma inchide". A ramas mult timp privind peretele. Nu simtea frica. Doar o claritate linistita. Cand el a intrat in camera, a observat imediat liniile. Pentru prima data nu a avut explicatii. Lumina serii le facea perfect lizibile. El a citit in tacere. Camera era aceeasi. Peretii, la locul lor. Doar ca acum cuvintele ramaneau acolo, si linistea pe care o dorise atat de mult nu mai parea deloc linistitoare.