Am iubit-o fără apărare, ca pe o sentință acceptată fără apel. Din prima clipă am înțeles că iubirea aceasta nu va avea scăpare, doar continuitate. În casa veche, cu ferestrele mereu aburite și miros de metal rece, pașii ei răsunau ca o promisiune stricată dinainte de a fi rostită.
Ne întâlneam noaptea, într-o cameră tapetată cu oglinzi înnegrite de timp. Niciuna nu mai reflecta fidel. Toate deformau. Era un loc potrivit pentru noi, unde nimic nu era exact și totul putea fi interpretat. Când se apropia, aveam senzația că se înmulțește, că vine însoțită de toate variantele ei posibile, inclusiv de cea care urma să mă trădeze.
Iubirea noastră nu avea gesturi mari. Avea o tensiune constantă, un freamăt subțire care nu se stingea niciodată complet. Ne atingeam cu prudență, ca și cum pielea ar fi putut reține dovezi. Fiecare sărut era o verificare. Fiecare îmbrățișare, un calcul tăcut.
Trădarea s-a anunțat încet. În privirea ei apăruse o claritate nouă, rece. Începuse să vorbească despre lucruri mici cu prea multă grijă. Detaliile deveniseră prea bine așezate, ca într-o poveste repetată. O iubeam și știam. Am ales să tac. Tăcerea mea a fost forma mea de complicitate.
Într-o noapte, în timp ce lumânările se stingeau una câte una, mi-a spus că nu mai poate continua. Tonul ei era curat, aproape profesional. Nu a pomenit nimic despre celălalt. Nu era nevoie. Absența lui din discursul ei era confirmarea. Am privit-o în oglinzile negre. În toate, figura mea părea deja abandonată.
După plecarea ei, camera a rămas intactă. Oglinzile nu s-au luminat. Nu au cerut explicații. Am înțeles atunci că iubirea noastră fusese o pregătire lentă pentru trădare. Un exercițiu de luciditate extremă. M-a învățat că unele femei nu pleacă. Se retrag strategic, lăsând în urmă un spațiu în care ești obligat să te privești până la capăt.
Am rămas acolo mult timp, singur, în fața reflexiilor deformate. Nu pentru a căuta iertare. Și pentru a memora exact chipul bărbatului care a iubit suficient de mult încât să prevadă trădarea și totuși să rămână.