El nu stia exact cand a inceput. Poate din clipa in care ea a inchis usa fara zgomot, sau poate din felul in care a ramas rezemata de perete, ca si cum intre ei nu mai era nimic de explicat.

Lumina era slaba, aproape inutila. Ii desena doar conturul, nu detaliile. Si tocmai lipsa detaliilor il nelinistea.

Ea nu s-a grabit. Niciodata nu o facea.

S-a apropiat incet, suficient cat sa-i simta respiratia, dar nu cat sa-l atinga. Acolo, in distanta aceea mica, se intampla totul. O tensiune simpla, fara cuvinte, fara promisiuni.

El a ridicat mana. Nu ca sa o prinda, ci ca sa verifice daca e reala. Ea nu s-a retras. Doar a inclinat usor capul, oferindu-si gatul intr-un gest care nu cerea nimic, dar spunea destul.

Degetele lui au alunecat lent, cu prudenta unui om care stie ca poate strica ceva doar atingand. Pielea ei era calda. Nu fierbinte, nu rece. Doar vie.

Ea a inchis ochii.

Nu teatral. Nu demonstrativ. Ca si cum nu avea nevoie sa-l mai vada ca sa-l simta.

El a inspirat adanc. Mirosul ei era discret, aproape absent, dar suficient cat sa-i ramana in gand. A apropiat-o de el, fara forta. Ea a venit singura.

Intre ei nu era graba. Doar o acumulare lenta.

Mainile ei au urcat pe umerii lui, apoi mai sus, pana la ceafa. Nu-l tragea. Doar il tinea acolo, in locul acela suspendat unde orice pas inainte ar fi schimbat totul.

“Nu te opri”, a spus ea incet.

Nu era o rugaminte. Era mai mult o constatare.

El nu s-a oprit.

A sarutat-o fara violenta, dar fara ezitare. Ea a raspuns imediat, ca si cum asteptase exact momentul acela, nici mai devreme, nici mai tarziu.

Timpul a devenit neclar. Camera s-a redus la cateva gesturi, cateva respiratii, cateva ezitari care nu mai erau ezitari, ci prelungiri ale dorintei.

Ea a zambit intre doua atingeri.

Un zambet mic, aproape ironic, de parca stia ceva ce el abia incepea sa inteleaga.

Ca nu era vorba despre apropiere.

Ci despre controlul ei lent, aproape invizibil.

El a realizat tarziu.

Si n-a mai contat.