Camera cu ferestre blocate

El a ales casa pentru ea dintr-un motiv simplu. Era liniștită. Prea liniștită, ar fi spus alții, dar el nu era interesat de alții. Casa avea obloane groase și ferestre care nu se deschideau complet. Din motive de siguranță, a explicat. Iubirea lui funcționa mereu cu explicații.

Ea venise obosită. Nu de trup, ci de gânduri. Îi spusese asta, o dată. El ascultase atent și trăsese concluzia corectă. Trebuia să se oprească din gândit. Trebuia să se odihnească. Să stea. Să fie îngrijită. Vocea lui era calmă, aproape reconfortantă. Genul de calm care nu lasă loc de replică.

Camera ei era mare, dar aerul nu circula. Lumina intra filtrat, ca și cum trecea printr-o memorie străină. Pe pereți nu era nimic. Nicio imagine, nicio oglindă. El spusese că reflexiile pot tulbura. Ea a zâmbit și a acceptat. Zâmbetul ei nu fusese un acord, ci o pauză.

Zilele au devenit egale. El venea dimineața și seara. O întreba dacă se simte mai bine. Ea răspundea ce trebuia. Între timp, a început să asculte casa. Pereții scoteau sunete fine, ca niște respirații abia reținute. Noaptea, avea impresia că ferestrele încearcă să se deschidă singure.

A descoperit un detaliu mic. Urme fine pe pervaz, ca și cum cineva ar fi zgâriat lemnul din interior. La început a crezut că sunt vechi. Apoi a observat că se adâncesc. Puțin câte puțin. În fiecare zi.

Când l-a întrebat despre ele, el a râs scurt. I-a spus că vede lucruri. Că odihna încă nu și-a făcut efectul. A închis subiectul cu un sărut pe frunte. Un gest tandru, bine calculat.

Într-o noapte, a înțeles. Nu casa era închisă. Ea era. Urmele nu erau un avertisment. Erau un mesaj lăsat de altcineva. Sau de ea însăși, dintr-un timp în care încă știa cum să lupte.

Dimineața, el a găsit camera goală. Ferestrele erau larg deschise. Obloanele, forțate. Pe pervaz, adânc săpat, un singur cuvânt. Nu un reproș. O constatare.

El a închis casa. A spus că ea nu era bine. A spus că iubirea cere uneori decizii grele. Casa a rămas tăcută. Ferestrele, nu.