Nu se mai văzuseră de șase ani.

Nu vorbiseră de patru.

El a primit un mesaj scurt, fără context.

Am camera 715. Dacă urci, nu vorbim despre trecut.

A urcat.

Ea era deja în pat, acoperită doar de un cearșaf alb.

Îl privea ca și cum îl văzuse ieri.

Avea părul mai scurt. Pielea mai palidă.

Dar ochii… aceiași.

— Ai fumat? a întrebat ea.

— Încă.

— Mă lași să simt?

El s-a apropiat. A dus țigara spre gura ei.

A tras un fum și a închis ochii.

Apoi a lăsat cearșaf-ul să cadă.

Era goală. Cu o liniște care durea.

- Nu-mi spune că m-ai iertat, a zis el.

- Nu. Doar că nu mai are sens să nu te ating.

S-au apropiat încet. Fără săruturi. Fără febră.

El și-a dus mâna peste coapsele ei, iar ea a oftat lung.

- Mai ții minte cum eram?

- Da.

- Atunci, fă-ma să uit.

Când a intrat în ea, era cald și apăsat.

Ea și-a mușcat buza și și-a înfipt unghiile în umerii lui.

Nu din plăcere. Din memorie.

Fiecare mișcare era un fragment recuperat.

Fiecare geamăt, o minciună dată la o parte.

El o privea în ochi în timp ce o lovea ritmic.

Ea se mișca lent, calculat, ca și cum și-ar sincroniza respirația cu vina.

- De ce ai venit? a șoptit el.

- Să-mi amintesc cine am fost când eram a ta.

- Și acum?

- Acum vreau doar să fiu goală. Aici. Cu tine. Fără sens.

Au venit aproape în același timp.

Ea prima, cu o lacrimă pe obraz și gura larg deschisă.

El imediat după, apăsat, cu un geamăt greu, lung, amar.

După, n-au vorbit.

Ea a pus capul pe pieptul lui și a închis ochii.

- Mai stăm?

- Doar până nu mai doare, a răspuns el.

Dimineața, ea a plecat fără zgomot.

În urma ei, pe noptieră, rămăsese un singur lucru: o țigară stinsă și un plic gol.

Asta nu a fost o noapte.

A fost un răspuns.

La tot ce n-au știut să-și spună.