Cadavrul delicat al iubirii

Am iubit-o cu o voluptate aproape religioasa, ca pe o icoana care stiu ca va cadea de pe perete si totusi o sarut zilnic. In apartamentul nostru cu draperii grele si aer inchis, iubirea nu mai era vie de multa vreme. Dar nici moarta complet. Se afla intr-o stare intermediara, suficient de calda incat sa para salvabila.

Ea avea o frumusete obosita, de femeie care a inteles prea devreme cum functioneaza dorinta. Cand ma privea, simteam un amestec de mila si curiozitate. O iubeam si acceptam acest dezechilibru. Uneori, compasiunea este mai toxica decat dispretul.

Ne petreceam serile in tacere, cu pahare de vin prea dulce si lumanari care ardeau stramb. Conversatiile noastre erau elegante, aproape cultivate. Vorbeam despre arta, despre moarte, despre placeri discrete. Evitam singurul subiect real. Noi.

Tradarea s-a nascut in acea eleganta. In pauzele prea lungi dintre raspunsuri. In atentia ei noua pentru propriul trup. In felul in care absentele devenisera justificate inainte de a fi intrebate. O iubeam si simteam cum in mine creste o luciditate rece, aproape estetica.

Intr-o noapte, mi-a spus adevarul. Simplu. Fara lacrimi. Fara excese. Ca si cum ar fi descris o expozitie noua pe care a descoperit-o. Alt barbat. Alta intensitate. Alta promisiune. Am ascultat cu o liniste care m-a surprins. Nu gelozia m-a ars. Si frumusetea coerenta a prabusirii.

Dupa plecarea ei, am ramas cu obiectele noastre aranjate impecabil. Cu patul facut corect. Cu vinul ramas in sticla. Iubirea noastra era acolo, intinsa, delicata, fara viitor. Nu am incercat sa o resuscitez. Am contemplat-o. Ca pe un cadavru frumos, a carui piele inca pastreaza caldura iluziei.

Si am inteles ceva care nu ma face mai bun, doar mai atent. Unele iubiri nu sunt menite sa traiasca mult. Sunt menite sa arate cat de seducatoare poate fi propria noastra decadenta. Iar eu, privind acest sfarsit fara sa clipesc, am stiut ca am participat voluntar la propria mea ruinare.