Noaptea intrase in camera fara zgomot. Lumina de afara se filtra prin perdea si lasa o dunga palida pe podea. El statea langa fereastra, iar ea pe pat, cu genunchii stransi sub ea. Se priveau cu acea liniste care apare cand doi oameni stiu deja unde va duce momentul.

- Ai tacut mult, a spus ea.

- Uneori e mai bine asa, a raspuns el.

El s-a apropiat incet. Nu era graba in miscarea lui. Cand a ajuns langa pat, s-a asezat in fata ei si i-a luat mana. Degetele ei erau calde si s-au inchis imediat peste ale lui. A tras-o usor spre el. Ea a venit fara rezistenta, pana cand fruntile lor aproape s-au atins. Sarutul a fost lent. Nu lung la inceput. Doar o atingere scurta, de test. Apoi a revenit, mai adanc, mai sigur.

Mainile ei au urcat pe umerii lui. El i-a atins spatele cu palmele, urmarind linia coloanei, oprindu-se uneori doar pentru a simti cum respira. Ea s-a apropiat mai mult, lipindu-se de el.

- Imi place cand nu te grabesti, a murmurat ea.

- Unele lucruri merita timp.

Au ramas asa cateva clipe, sarutandu-se rar, aproape meditativ. Dorinta crestea incet, ca o caldura care umple camera.

Cand s-au lasat pe pat, miscarea a fost naturala. El s-a sprijinit pe cot si a privit-o o clipa, ca si cum ar fi vrut sa retina imaginea aceea. Ea l-a tras mai aproape, scurt.

- Nu te mai uita atat. Vino.

El a zambit usor si s-a apropiat. Trupurile lor s-au lipit, respiratiile s-au sincronizat. Totul era simplu si intens in acelasi timp.

Dupa o vreme, au ramas intinsi unul langa altul, cu umerii atingandu-se. Camera era linistita. Doar respiratia lor si zgomotul vag al noptii de afara se mai auzeau. Ea a intors capul spre el.

- Ciudat. Parca timpul merge mai incet.

El a inchis ochii pentru o clipa.

- Poate pentru ca nu-l mai numaram.

Ea nu a spus nimic. Si, pentru momentul acela, tacerea a spus tot.